CRONICILE LUI COSTE. Baștanul intușabil
O discuție filosofică cu un vechi și bun prieten, preot cu har și OM deosebit, mi-a stârnit interesul pentru a descrie, atât cât pot și știu, despre etimologia cuvântului: baștan
Nu-i enunț numele și nici biserica din care face parte, pentru a nu-l face victima ,,baștanului” care păstorește dreapta lui credință.
Cuvintele au biografii mai lungi decât oamenii. Unele vin din negura epocilor ca niște relicve, altele se nasc în mahalale și urcă, prin uz, până în limbajul comun.
,,Baștan” este unul dintre acele cuvinte cu destin social: purtător de autoritate, dar și de ironie, traversând epoci și regimuri fără să-și piardă esența.
Originea sa trimite spre spațiul otoman, unde „pașa” desemna un înalt demnitar al Imperiului. În limba română, prin filtrul fanariot și prin adaptări fonetice și semantice, a apărut forma „baștan”, cu sensul de „mai-marele”, „cel cu putere”, „capul unei structuri”. În epoca fanariotă, când administrația Țărilor Române era profund influențată de mecanismele și clientelismul otoman, „baștanul” nu era doar un titlu informal, ci o realitate politică: omul care decidea, arbitra și, adesea, dispunea de bunuri și funcții ca de o proprietate personală.
Dincolo de titulatura oficială, lumea funcționa pe relații de influență. Fanarioții, instalați prin voința Porții, își consolidau puterea prin rețele de fidelitate, iar „baștanii” locali – fie ei boieri, arendași sau funcționari – deveneau verigile unui sistem în care autoritatea era negociată, nu legitimă. În acest context, termenul începe să capete și o tentă peiorativă: nu doar conducător, ci și stăpân abuziv, omul care „face și desface” după bunul plac.
Trecerea în argoul românesc nu face decât să accentueze această ambivalență. „Baștan” ajunge să desemneze, în limbajul colocvial, un individ influent, deseori prosper, cu acces la resurse și relații, dar nu neapărat prin merit. Este „șeful”, „combinatorul”, „omul care se descurcă”. În acest sens, cuvântul păstrează o nuanță de admirație amestecată cu suspiciune: baștanul este eficient, dar metodele sale sunt rareori transparente.
Astăzi, baștanul nu mai poartă caftan, dar își păstrează rețeaua. Îl regăsim în jurul traficului de influență, în proximitatea deciziilor publice, în spațiul unde politica se întâlnește cu afacerile. Poate fi un primar care distribuie contracte preferențial, un politician care intermediază interese, un om de afaceri care prosperă exclusiv din relația cu statul. Nu funcția îl definește, ci capacitatea de a controla fluxuri: de bani, de informații, de favoruri.
În acest peisaj, apare calificativul „intușabil”. Nu este doar o metaforă, ci o descriere a unui mecanism. Baștanul devine intușabil pentru că reușește să colonizeze instituțiile care ar trebui să-l limiteze. Corupe, fidelizează sau intimidează segmente din administrație, justiție sau control, până când orice tentativă de sancțiune se disipă înainte de a prinde contur. Intușabilitatea nu vine din invulnerabilitate personală, ci dintr-un ecosistem de complicități.
Mai mult, această stare nu este accidentală, ci construită. Baștanul intușabil învață rapid că puterea reală nu stă în vizibilitate, ci în distribuirea dependențelor. El nu domină direct, ci prin interpuși; nu decide întotdeauna explicit, ci creează contextul în care deciziile îi servesc interesele. Astfel, responsabilitatea se diluează, iar vinovăția devine greu de atribuit.
Există, însă, și o dimensiune culturală a fenomenului. Într-o societate în care succesul este adesea asociat cu „descurcăreala”, baștanul poate deveni un model ambiguu. Criticat în discurs public, dar imitat în practică, el reflectă o tensiune profundă între normă și realitate. Intușabilitatea sa nu este doar rezultatul corupției, ci și al unei toleranțe sociale față de ea.
Prin urmare, „baștanul intușabil” nu este doar un personaj, ci o tipologie. De la curțile fanariote până la birourile moderne ale administrației, el traversează istoria sub diferite forme, adaptându-se la limbaj și la instituții. Cuvântul a rămas, iar sensul s-a adâncit: nu mai desemnează doar puterea, ci și felul în care aceasta scapă controlului.
În definitiv, problema nu este că există baștani, ci că devin intușabili. Iar acolo unde nimeni nu poate fi atins, nici legea nu mai are forță, ci doar aparență.
Am zis asta, să audă: ,,pașa”!
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
