CRONICILE LUI COSTE. Coroana de plastic a noilor boieri
Boierii de altădată aveau, măcar, o calitate: nu se rușinau cu meseria lor. Stăteau în caftane de cașmir, cu inele grele și coroane de aur închipuite, iar țăranul știa exact cine-i ia dijma și cine-i lasă praful de pe ogor. Boierul nu se prefăcea frate cu clăcașul. Îl storcea cu metodă, de sus, din conac.
După 1989, boieria n-a murit. Și-a făcut doar curs de reconversie profesională. Vechii politruci, care ieri împărțeau porții de ideologie, s-au trezit reformatori, liberali, patrioți și oameni de afaceri. Au schimbat portretul de pe perete cu propriul portret de campanie, au schimbat lozinca, partidul și cravata, dar au păstrat un lucru sfânt: mâna întinsă spre banul public.
La serbările câmpenești apare Dregătorul cu Ie. Poartă o ie nouă, scoasă din țiplă, și adidași albi, atât de imaculați încât n-au atins niciodată noroiul satului pe care îl iubește în discursuri. Vorbește despre glie, neam și tradiție, ia o sarmală pentru fotografie și pleacă înainte de a începe hora adevărată: cea a oamenilor care încă mai muncesc.
La biserică intră Marele Evlavios de Serviciu, în Armani și cu fața încrețită regulamentar de smerenie. Sărută icoana pentru popor, aprinde lumânarea pentru țară și își face cruce pentru camerele de filmat. După slujbă, pleacă grăbit să rezolve o problemă creștinească: să mai pună un fin într-o funcție.
În spitale se arată Doctorul de Fotografie. Îmbracă halatul alb peste costumul politic, atinge un stetoscop ca pe o relicvă și promite sănătate pentru toți. Bolnavul primește un zâmbet, medicul o ședință, asistenta o tură în plus, iar spitalul o placă pe care scrie că „s-a investit”.
Dar adevăratul ritual se face pe șantier. Acolo domnește Boierul de Beton, cu vesta reflectorizantă și casca de plastic — coroana noilor aristocrați. El nu construiește nimic, dar inaugurează tot. Ține lopata trei secunde, taie panglica două minute și vorbește o jumătate de oră despre viitor. Dacă drumul crapă, e de la ploaie. Dacă lucrarea se oprește, e de la moștenirea grea. Dacă banii dispar, e o chestiune tehnică.
Noii boieri nu mai au conace; au birouri cu geamuri fumurii. Nu mai strâng dijma cu zapciul; o colectează prin contracte, comisioane, licitații și rude bine plasate. Nu mai poartă aur, fiindcă aurul bate la ochi. Poartă plastic: pe cap, pe piept, în discurs și uneori chiar în suflet.
Iar poporul este chemat mereu la inaugurări, hramuri și alegeri. Primește o promisiune, o fotografie și, când bugetul permite, un mic. După aceea, se întoarce pe drumul găurit, la spitalul fără medicamente și la munca din care alții își fac coroane.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
