CRONICILE LUI COSTE. Degradare socială sau corupție în cascadă
În unele administrații competența a devenit o noțiune aproape indecentă. Se vorbește despre ea doar în discursuri, la inaugurări și în comunicate redactate de cineva care încă mai crede că un concurs public este mai mult decât un spectacol cu distribuția stabilită înainte de ridicarea cortinei.
Acolo unde instituția publică este tratată ca o sufragerie extinsă, funcțiile nu se ocupă, se repartizează. Nu contează ce știi, ce ai făcut, ce poți demonstra profesional. Contează al cui soț ești, a cui soție ești, cu cine împarți perna, blocul, masa de duminică ori traseul spre serviciu.
Să presupunem, cu inocența unui cetățean care încă citește anunțurile de angajare, că soțul unei procuroare sau soția unui procuror ajunge direct director într-o primărie. Experiența administrativă? O curiozitate academică. Competențele manageriale? O invenție birocratică. Parcursul profesional? O poveste pentru cei care nu au avut inspirația să se căsătorească strategic.
Adevărata calificare este una conjugală: certificatul de căsătorie, documentul suprem al promovării în administrația relațională. În loc de CV, se depune, simbolic, fotografia de la nuntă. În loc de recomandare profesională, se invocă posibilitatea ca primarul să ajungă, la un moment dat, în raza instituțională a persoanei din familie. Iar când cel care semnează numirea știe că partenerul noului director poate avea un cuvânt greu de spus asupra propriului viitor juridic, procesul de recrutare capătă o limpezime aproape cristalină: nu este angajare, este reflex de supraviețuire.
La fel de elevată este și cariera administrativă a celui sau celei care trece, printr-un miracol al mobilității profesionale, de la foarfecă la funcția de consilier într-o unitate administrativ-teritorială. Nu trebuie să fim snobi: domeniul capilar este o activitate onorabilă, uneori chiar mai utilă decât anumite funcții publice. Problema apare când foarfeca devine criteriu de expertiză în bugete, strategii, hotărâri de consiliu, patrimoniu și proceduri administrative.
Poate că administrația modernă a descoperit, totuși, că un buget local se tunde pe laterale, că o rectificare financiară se coafează cu fixativ și că o hotărâre de consiliu se aranjează cu ondulatorul. Într-o epocă a metamorfozelor instituționale, nimic nu mai surprinde: dacă persoana potrivită este jumătatea unui judecător, competența poate fi rebranduită, recalibrată și coafată până arată impecabil în organigramă.
Apoi avem figura finanțistului discret, acel profesionist al penumbrei care nu conduce oficial firma colocatarului de apartament, ci doar îi luminează, cu altruism tehnic, drumul spre prosperitate. El nu semnează, nu apare în actele societății, nu încasează formal și, desigur, nu influențează. Doar explică. Doar sfătuiește. Doar gestionează, dintr-un patriotism fiscal greu de descris, tot ceea ce trebuie gestionat.
Iar firma, ce coincidență admirabilă, pare să trăiască într-un ecosistem fiscal protejat. În timp ce alții primesc controale, somații, notificări, clarificări și inspecții cu parfum de apocalipsă contabilă, această societate plutește senin deasupra verificărilor. Nu fiindcă ar fi perfectă, ci fiindcă perfecțiunea administrativă are uneori aceeași adresă de domiciliu cu influența.
Nu este obligatoriu să existe plicuri groase, genți diplomatice sau conversații în șoaptă. Corupția contemporană a evoluat. S-a digitalizat moral, s-a domesticit și s-a parfumat cu legalism. Nu mai cere favoruri direct; construiește contexte. Nu mai amenință; sugerează. Nu mai ordonă; face ca oamenii să înțeleagă singuri ce au de făcut.
Aceasta este corupția în cascadă: procurorul oferă un avantaj prin simpla gravitație a funcției sale; primarul răsplătește preventiv; judecătorul proiectează respectabilitate asupra unei angajări neverosimile; administrația acceptă; finanțistul supraveghează din umbră; firma înflorește fără emoția controlului. Toți pot pretinde că nu au făcut nimic. Și tocmai aici se ascunde performanța: nimeni nu face nimic, dar fiecare primește exact ceea ce îi trebuie.
Între timp, cetățeanul cu studii, experiență și dosar complet stă la coadă. Este chemat la interviu, întrebat despre legislație, proiecte, responsabilitate și viziune. După care află, pe cale informală, că postul fusese ocupat încă de când s-a discutat în familie despre cine trebuie ajutat, protejat sau plasat strategic.
Așa ajunge administrația să semene cu un salon privat de interese, în care funcțiile se tund, se vopsesc, se aranjează și se fixează cu spray-ul influenței. Iar statul de drept, săracul, rămâne în sala de așteptare, cu bon de ordine și cu speranța că va fi primit cândva la audiență.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
