CRONICILE LUI COSTE. Democrație selectivă
În campania electorală din 2024, România a trăit încă o dată spectacolul trist al democrației practicate cu două măsuri. Pentru unii, democrația înseamnă libertatea de a vota, de a vorbi și de a avea opinii. Pentru alții, aceleași libertăți sunt acceptabile numai dacă alegătorul votează „corect”, vorbește „european” și gândește după manualul distribuit de elitele politice și mediatice.
USR și celelalte formațiuni care se revendică neîncetat de la eticheta „pro-europeană” au construit, în locul unei confruntări serioase de idei, o campanie a etichetelor. Cine simpatiza cu discursul suveranist era repede împins în zona suspectă a „filorusului”, a needucatului, a nostalgicului sau a pericolului public. Nu mai conta ce spune omul, ce nemulțumiri are, ce dificultăți întâmpină în viața de zi cu zi. Simplul fapt că îndrăznea să vorbească despre interes național, despre resurse, familie, identitate sau suveranitate îl transforma, în ochii noilor inchizitori civici, într-un suspect fără drept la apărare.
Călin Georgescu și George Simion au fost prezentați adesea nu ca adversari politici care trebuie combătuți cu argumente, ci ca niște întruchipări ale răului absolut. În schimb, Nicușor Dan era împins în luminile unei mitologii politice artificiale: salvatorul, omul providențial, figura care urma să repare tot ceea ce decenii de administrație, partide și interese de grup au distrus. Politica românească a devenit, astfel, o piesă cu personaje împărțite brutal: îngerii progresului într-o parte, demonii suveranismului în cealaltă.
Dar o democrație matură nu are nevoie de sfinți de campanie și nici de dușmani demonizați. Ea are nevoie de cetățeni capabili să compare programe, de presă care verifică fapte și de politicieni care suportă întrebările incomode. Atunci când orice voce critică este acuzată, fără probe suficiente, de simpatii străine, democrația încetează să mai fie dialog și devine un tribunal ideologic.
În numele Europei s-a făcut, uneori, o adevărată liturghie politică. S-a strigat despre apartenența europeană de parcă România ar fi fost rătăcită prin Australia și ar fi trebuit adusă, cu lanțuri și lozinci, înapoi pe continent. Or, România este deja parte a Uniunii Europene. Întrebarea reală nu este dacă suntem în Europa, ci ce fel de țară vrem să fim în Europa: una respectată, capabilă să-și apere interesele, sau una care aprobă automat orice i se spune, de teamă să nu fie declarată insuficient de „europeană”.
A fi pro-european nu ar trebui să însemne a fi antiromân. După cum a fi suveranist nu ar trebui să fie echivalent cu a fi izolaționist, retrograd sau dușman al Occidentului. O țară normală poate dori cooperare europeană și, în același timp, protejarea economiei sale, a producătorilor locali, a patrimoniului, a familiei, a resurselor și a demnității sale publice. Numai propaganda are nevoie de opoziții atât de grosolane.
Mai grav este că aceia care au cerut mereu lecții de moralitate publică au dovedit, uneori, o uimitoare capacitate de a se lepăda de propriile speranțe politice. Câtă vreme liderul ales corespunde imaginii proiectate pe ecrane, el este elogiat. Când realitatea îl arată ezitant, confuz ori nepotrivit pentru măreția funcției, apar batistele puse pe cap, oftaturile și renegarea discretă. Idolul de ieri devine, fără prea multe explicații, inconvenientul de azi.
Aceasta este, poate, adevărata față a democrației selective: alegătorul este lăudat numai când confirmă scenariul puterii; protestatarul este curajos numai când protestează împotriva adversarului convenabil; statul de drept este invocat doar câtă vreme produce decizii favorabile; iar legea devine sfântă sau neînsemnată după numele celui asupra căruia se aplică.
România nu are nevoie nici de fanatisme suveraniste, nici de obediență progresistă ambalată în superioritate morală. Are nevoie de o democrație în care oamenii să nu fie insultați pentru votul lor, în care patriotismul să nu fie tratat ca boală politică și în care Europa să fie un spațiu al cooperării între națiuni, nu o armă retorică împotriva celor care cer respect pentru propria țară.
Democrația adevărată nu începe când toți gândesc la fel. Ea începe tocmai atunci când cei care gândesc diferit își recunosc reciproc dreptul de a exista în spațiul public, fără etichete, fără dispreț și fără procese de intenție.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt
