CRONICILE LUI COSTE. Echilibristica democrației

România, această republică europeană cu lustru de summit și suflet de provincie administrată după ureche, se pretinde stat democratic. Are steaguri, tratate, instituții, discursuri despre valori occidentale și o foame nestăvilită de a fi băgată în seamă de marile puteri. La mesele lumii vrea să stea dreaptă, cu spatele drept și voce gravă. Acasă însă, pare condusă de un om care se clatină nu numai în mers, ci și în judecata politică.

Ne-am ales — sau, mai exact, ni s-a ales de către acea rețea discretă de interese care își spune uneori „responsabilitate”, alteori „stabilitate” — un conducător dezechilibrat. Un președinte pentru care țara pare mai degrabă o anexă personală, o proprietate cu gard înalt, administrată prin tăceri, grimase și calcule pe care nimeni nu le vede, dar ale căror consecințe le suportă milioane de oameni.

Mersul lui greoi și încețoșat a devenit, parcă, doctrina de stat. Se poticnește el, se împiedică țara. Se pierde el în propriile pauze, instituțiile intră în amorțeală. Se uită el lung într-un punct fix, iar România rămâne suspendată între două guverne, trei negocieri și o mână de declarații fără vlagă. Într-o țară normală, un conducător care se împiedică ar fi ajutat să-și recapete echilibrul. La noi, când el se împiedică, ni se cere să aplaudăm că n-a căzut încă.

Iar dacă prin ceața vreunei reverii personale îi răsare un nume, o figură, o simpatie de moment, întreaga țară trebuie să se pregătească pentru o nouă desemnare, o nouă combinație și o nouă lecție despre „interesul național”. Competența devine decor, votul devine amănunt, iar Constituția — o carte pe care o invoci când te ajută și o împingi pe marginea mesei când îți încurcă planurile.

În mintea acestui mare proprietar de funcții, România nu mai este o comunitate de cetățeni, ci o moșie cu angajați. Parlamentul devine un grajd politic, partidele — turme care trebuie mânate spre țarcul convenabil, iar alegătorii — niște chiriași gălăgioși, buni doar în ziua votului și indezirabili după aceea. El nu guvernează, el dispune. Nu consultă, ci convoacă. Nu respectă mandatul primit de la popor, ci îl reinterpretează până când capătă forma interesului propriu.

Partidul care a primit cele mai multe voturi — indiferent cât de comod sau incomod este pentru palate, cancelarii ori laboratoarele de putere — ajunge să fie tratat ca o slugă nepoftită în propria casă. Liderii lui sunt chemați, plimbați, ținuți la uși, scoși la fotografii și trimiși înapoi cu platitudini reci, ca niște petenți care cer audiență la un funcționar plictisit. Vizitele lor la Cotroceni nu mai seamănă cu întâlniri între instituții ale statului, ci cu fâsâituri politice pe coridoare prea lungi: zgomot mult, miros neplăcut și niciun rezultat.

Aceasta este umilința adevărată: nu doar disprețul față de un partid, ci disprețul față de cetățenii care l-au votat. În democrație, votul nu se pune sub preș, nu se negociază pe culoare și nu se corectează după preferințele celui care ocupă vremelnic biroul cel mare. Votul este verdictul poporului. Cine îl ignoră sau îl maculează, oricâtă morgă intelectuală ar afișa, lovește direct în temelia statului pe care pretinde că îl apără.

Suntem puși să suportăm lecții de geometrie politică de la un neica-nimeni cu aere de matematician: multă răceală, multe unghiuri moarte și un rezultat mereu greșit. Își imaginează că România poate fi redusă la o ecuație pe tabla de la Cotroceni, în care cetățenii sunt niște cifre mute, iar voința lor un detaliu care poate fi șters cu buretele.

Dar țara nu este proprietatea nimănui. Nu este moșia unui om ajuns, prin împrejurări și jocuri de culise, să creadă că funcția îl așază deasupra națiunii. Președintele este un slujitor temporar al statului, nu stăpânul lui. Iar când slujitorul își confundă biroul cu tronul, mandatul cu privilegiul și tăcerea cu inteligența, democrația nu mai face echilibristică. Se târăște, ridiculizată, prin praful propriilor instituții.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt