CRONICILE LUI COSTE. Pădurea spânzuraților din Ciolt

În memoria românilor care au pierit la Acastaua, atârnați de crengile stejarilor, cu privirile în zare, acolo de unde așteptau să vină libertatea.

Lor, celor care nu s-au mai întors acasă, le închin aceste rânduri, pentru ca uitarea să nu le fie o a doua moarte.

Între Ciolt și Buteasa, pe o culme de deal care urcă spre patru sute de metri, se află un loc numit Acastaua. Pentru călătorul străin, nu este decât un deal peste care trec vânturile. Pentru cei care au ascultat poveștile bătrânilor, numele acesta păstrează însă o neliniște.

Eu le-am auzit de la bunicul.

Când vorbea despre Acastaua, bunicul își cobora glasul. Nu fiindcă s-ar fi temut că îl aude cineva, ci parcă din grijă să nu tulbure somnul unor oameni despre care nu mai știa nimeni unde fuseseră îngropați.

— Acolo, îmi spunea, era pădure de stejari. Copaci groși, bătrâni… Și nu toate crengile lor au ținut numai frunze.

Apoi tăcea. Eu așteptam să continue, cu ochii la mâinile lui așezate pe genunchi.

Din câte știa el de la bunicii săi, în vremea tulburărilor din 1848–1849, pe acea culme ar fi fost spânzurați mai mulți români care se împotriviseră poruncilor autorităților ungare. Prin satele Chioarului se vorbea despre tribunale speciale și judecăți aspre, pe care tradiția locală le lega de numele contelui Teleki. Cei socotiți răzvrătiți ar fi fost duși la Acastaua, iar pedeapsa lor trebuia să-i înspăimânte pe toți ceilalți.

Numele însuși pare să păstreze urma acestei povești. Cuvântul maghiar akasztó, redat uneori din auz ca „Acoszto”, trimite la spânzurare ori la spânzurătoare. Acastaua ar putea fi forma păstrată în graiul oamenilor de aici. Fără cercetarea vechilor însemnări, legătura rămâne o presupunere, dar apropierea dintre numele locului și povestea lui este tulburătoare.

Bunicul nu știa numele celor morți. Știa însă amănuntul pe care, copil fiind, mi-aș fi dorit să nu-l aud:

— Îi lăsau acolo două-trei zile. Să-i vadă lumea. Să nu mai îndrăznească și alții.

Atunci mi-am închipuit drumul dintre sate, cu oamenii mergând grăbiți și privind în pământ. Poate că printre ei trecea o femeie care recunoștea o cămașă. Poate că un copil era tras de mână înainte să apuce să ridice ochii. Deasupra lor, stejarii foșneau ca în oricare altă zi.

Cruzimea, așa cum o păstra povestea bunicului, nu se sfârșea odată cu moartea. Cei uciși rămâneau atârnați între copaci, pentru ca spaima să ajungă mai departe decât vestea spânzurării lor. Trupurile lor deveneau un avertisment pentru cei vii.

Mă gândesc uneori la cei rămași acasă. La o masă pe care cineva uitase să strângă un blid. La o haină agățată într-un cui, pe care o femeie nu se îndura s-o mute. La un copil care întreba când se întoarce tata și care, văzând chipurile celor mari, nu mai îndrăznea să întrebe a doua oară.

Și mă întreb dacă rudele urcau până aproape de pădure. Îmi închipui o mamă oprită la marginea copacilor, cu o bucată de pânză curată strânsă la piept. Venise cu gândul să-și acopere feciorul, dar nu cuteza să înainteze. Asculta fiecare trosnet din desiș și aștepta, deși nu știa cine i-ar fi putut îngădui să se apropie.

Poate că aceasta era partea cea mai nemiloasă a pedepsei: celor rămași li se lua până și putința de a-și jeli mortul fără frică. Trebuiau să treacă pe lângă el, să-l recunoască și să-și înăbușe strigătul. Apoi să se întoarcă în sat și să trăiască mai departe sub aceleași porunci.

Bunicul nu-mi povestea cum muriseră, clipă de clipă. Nu știa și nu născocea. Dar când spunea că rămăseseră acolo zile întregi, privea într-o parte, iar eu nu mai ceream amănunte.

Abia mai târziu am înțeles ce apăsa în tăcerea lui. Pentru cei care îi așteptau acasă, fiecare noapte însemna încă o noapte în care omul drag rămânea singur în pădure, fără lumânare, fără rugăciunea spusă la căpătâi și fără pământul care să-l primească.

Se mai spunea că, după înăbușirea revoltelor, arhivele vremii ar fi fost arse. Odată cu ele s-ar fi pierdut nume, mărturii și urmele judecăților. Tot din povestirile locului vine și vestea că unele documente în limba maghiară ar mai fi rămas la biserica reformată din Berchez. Până la cercetarea și confirmarea lor, între ceea ce s-a întâmplat și ceea ce ne-a rămas din auzite stă o tăcere greu de trecut.

Dar satul și-a păstrat propria arhivă: vorbele bătrânilor, duse mai departe la lumina lămpii, lângă sobă sau pe banca din fața casei. Unele amănunte s-au șters, altele s-au schimbat odată cu anii. Locul însă și-a păstrat numele.

Iar odată cu vorbele a crescut legenda.

Se spune că, în nopțile cu lună plină, sufletele celor spânzurați mai umblă prin pădurea Acastăii. Câte un drumeț ar fi auzit pași în urma lui și s-ar fi oprit. Pașii s-ar fi oprit și ei. Când întorcea capul, nu găsea pe nimeni; doar lumina lunii între trunchiuri și câte o creangă mișcându-se, deși vântul încetase.

Alții povesteau că au simțit nevoia să se dea la o parte de pe cărare, ca și cum cineva nevăzut ar fi venit din sens opus. Nu auzeau glasuri și nu deslușeau chipuri. Doar pentru o clipă li se făcea frig, apoi pădurea își relua foșnetul.

Nu știu dacă bunicul credea în asemenea arătări. Nici eu nu știu ce aș auzi dacă aș rămâne acolo singur, noaptea. Dar înțeleg de ce oamenii au simțit nevoia să spună că morții se întorc: prea multe lucruri rămăseseră nerostite despre ei, prea multe familii nu avuseseră parte de o despărțire.

Poate că din așteptarea celor rămași s-a născut legenda. Din dorul celor care ar fi vrut să audă încă o dată pașii omului drag apropiindu-se de casă.

Stejarii de odinioară au fost tăiați. Au căzut și copacii care, în povestea bătrânilor, purtaseră povara acelor morți. Astăzi, câțiva salcâmi cresc pe culme. Primăvara, florile lor albe atârnă în ciorchini și împrăștie un miros dulce peste locul acela.

Când îi văd, îmi amintesc glasul bunicului și felul în care se oprea înainte să spună ce se întâmplase în pădure. Mă gândesc la oamenii ale căror nume nu le-am aflat niciodată și la cei care i-au așteptat zadarnic acasă.

Iar când vântul scutură florile peste iarba dealului, mi se pare că salcâmii plâng, în felul lor tăcut, pentru cei care au dorit libertate.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt