CRONICILE LUI COSTE. Prostul și perpetuarea speciei

În spațiul public românesc, prostul nu mai este o apariție accidentală, ci o prezență constantă, aproape instituționalizată.

Îl întâlnești peste tot: la ghișeu, în comentarii, în birouri, în conversații de stradă. Nu tace. Nu reflectează. Întreabă. Mereu întreabă. Și nu oricum, ci insistent, repetitiv, obositor, ca o capră legată prea scurt, care nu poate decât să roadă același lemn până îl distruge.

„Da’ de ce?” vine ca un reflex, nu ca o curiozitate.

„Și la ce folosește?” nu e o întrebare, ci o limită.

„Nu se putea mai simplu?” e, de fapt, programul lui de viață.

În fața acestor formule, orice încercare de explicație devine inutilă. Nu pentru că ar fi prea complicată, ci pentru că nu există disponibilitate reală de a o primi.

Prostul-capră nu caută răspunsuri, ci confirmarea propriului nivel. El nu urcă spre idee, ci trage ideea în jos, până când o poate mesteca fără efort. Dacă nu reușește, insistă. Lovește din nou. Întreabă iar. Nu pentru că ar progresa, ci pentru că nu concepe să se oprească.

În administrație, acest tip uman blochează. În societate, nivelează. În dialog, epuizează. Nu are nevoie de argumente solide, pentru că lucrează cu volum, nu cu sens. Este prezent, vocal și constant. Ca o capră care nu produce nimic remarcabil, dar distruge suficient cât să se facă simțită.

Mai grav este că acest comportament se reproduce. Nu doar în familie, ci în cultură. Copilul nu mai învață să înțeleagă, ci să întrebe superficial. Adultul nu mai caută sens, ci reacție rapidă. Astfel, prostia nu mai e o slăbiciune individuală, ci un model funcțional: simplu, accesibil, ușor de multiplicat.

Societatea ajunge, astfel, să fie modelată nu de cei care gândesc, ci de cei care insistă. Nu de profunzime, ci de presiune. Iar în acest peisaj, omul care tace ca să înțeleagă pare suspect, în timp ce cel care întreabă fără oprire pare implicat.

Capra nu știe că distruge. Nici prostul. Diferența este că prima rămâne în țarc, pe când al doilea ajunge, uneori, în poziții din care poate influența mai mult decât ar trebui. Și atunci, nu mai vorbim despre o simplă agasare cotidiană, ci despre un mecanism social care își perpetuează propriile limite.

În fond, problema nu este că prostul întreabă. Problema este că nu se oprește niciodată din a nu înțelege — și că, între timp, reușește să transforme această stare într-o normă.

Dorin-Ioan COSTE