CRONICILE LUI COSTE. Scăpăriciul desemnat (pamflet)

În republica noastră de carton, unde funcțiile se împart ca pomenile electorale, a fost desemnat încă un personaj providențial. Nu pentru că ar fi demonstrat vreo competență ieșită din comun, ci pentru că, într-un sistem în care criteriul principal este obediența, omul pare să fi venit exact cu dotările necesare: costum, vocabular administrativ și disponibilitatea exemplară de a confirma orice decizie luată în altă parte.

Trăiește pe alte meleaguri decât cele ale vechii Dacii, dar cunoaște limba urmașilor lui Traian suficient cât să poată fi prezentat drept soluție națională. Cum a ajuns aici? Aici începe partea interesantă, aceea pe care comunicatele oficiale o evită cu eleganță.

S-ar putea ca omul să fi fost recrutat, la un moment dat, de serviciile discrete ale Alemaniei. Nu afirmăm, desigur, nimic. Într-un pamflet, presupunerea este însă mai harnică decât proba, iar imaginația își permite să facă ceea ce instituțiile nu mai au curajul să facă: să pună întrebări.

Poate că a fost selectat pentru calități rare: discreție, adaptabilitate, răbdare și talentul de a privi o problemă fără să o înțeleagă. Apoi, după o pregătire atentă în arta surâsului diplomatic și a răspunsului circular, ar fi fost plasat discret în spațiul mioritic. Nu neapărat pentru a conduce, ci pentru a veghea ca jocurile economice ale altora să se desfășoare fără zgomot, fără întrebări și, mai ales, fără martori prea curioși.

Iar dacă, din când în când, mai scoate limba, nu trebuie să ne grăbim să judecăm. Poate nu este un reflex, ci un semnal. Poate transmite mesaje codificate către centrala de recrutare. Poate verifică temperatura aerului politic sau gustul finanțărilor externe. În politica românească, până și o simplă mișcare a limbii poate deveni strategie națională, dacă este făcută în fața camerelor și explicată de trei consilieri.

Mai curios este că închide ochii des și, de multe ori, fără motiv aparent. Poate că lumina realității îl deranjează. Poate că, în clipa aceea, nu mai dorește să vadă ce se întâmplă cu economia, cu instituțiile sau cu cetățenii. Sau poate că primește instrucțiuni pe o frecvență secretă, iar pentru asemenea comunicări este nevoie de liniște, concentrare și pleoape coborâte.

Să fie limpede: nu ticurile unui om sunt problema. Un gest repetat, o clipire rapidă sau o mimică neobișnuită nu descalifică pe nimeni. Ceea ce devine grotesc este transformarea unui asemenea personaj într-o soluție de stat, într-o autoritate administrativă și într-un simbol al competenței.

Când un om scoate limba mai des decât respiră, închide ochii mai des decât gândește și vorbește despre stabilitate cu aerul cuiva care tocmai a descoperit unde se află microfonul, problema nu mai este biologică. Este instituțională. Iar când un asemenea om este desemnat în cea mai înaltă funcție administrativă, responsabilitatea cade direct pe umerii desemnatorului.

Desemnatorul însuși nu este, de altfel, un model de echilibru. Privește spre stele, dar stelele nu sunt. Probabil că le-a confundat cu blițurile fotografilor, cu siglele sponsorilor sau cu ochii admirativi ai celor care așteaptă o funcție.

Nici el nu stă liniștit în propria-i solemnitate. Dă din mâini de zici că încearcă să alunge muștele inexistente, deși prin încăpere nu zboară nimic în afară de promisiuni. Gesturile lui sunt largi, repezite și fără țintă, ca ale unui dirijor care a pierdut orchestra, dar continuă să conducă partitura.

Ba ridică brațele spre cer, ba le aruncă în lateral, ba le agită în fața camerelor, încercând să convingă publicul că în spatele acestei coregrafii se ascunde o strategie. Nu sunt simple gesturi, ni se spune: sunt semne de energie, hotărâre și viziune. În realitate, par mai degrabă încercările disperate ale unui om care vrea să alunge din jurul lui întrebările, presa și realitatea — toate muștele inexistente pe care numai el pare să le vadă.

Se uită în sus, cu gravitate cosmică, în timp ce țara se împiedică jos, prin gropi, datorii, improvizații și decizii luate în încăperi fără ferestre. El nu numește oameni, ci mută piese. Nu construiește instituții, ci decoruri. Nu caută competență, ci conformitate.

Iar dacă piesa desemnată clipește, scoate limba sau închide ochii în momente nepotrivite, cu atât mai bine: publicul are ce comenta, presa are ce filma, iar adevăratele jocuri economice se pot desfășura în liniște, dincolo de cortină.

Așa se naște scăpăriciul desemnat: nu dintr-o necesitate publică, ci dintr-o combinație de obediență, improvizație și interese care nu-și spun niciodată numele. El este scânteia oficială a unui bec ars, aprinsă de un electrician care susține că vede stelele.

Iar noi, contribuabilii, suntem invitați să privim spectacolul și să fim recunoscători. Să nu punem întrebări. Să nu observăm limba. Să nu numărăm clipirile. Să nu ne întrebăm de ce se închid ochii tocmai când se deschid contractele.

Pentru că, în patria desemnărilor misterioase, adevărul nu mai este ascuns. Este doar ținut cu ochii închiși.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt