Despre căsuțe, balansoare și viitorul educației în Fărcașa

Comuna Fărcașa continuă să investească masiv în educație, de la cele mai fragede vârste și până la formarea profesională a tinerilor. Avem deja o infrastructură educațională de care putem fi mândri: o creșă, două grădinițe, o școală modernă cu învățământ gimnazial și o școală profesională în sistem dual. Dar, după cum se vede, în Fărcașa nu există conceptul de „gata, ajunge”. Când vine vorba de educație, mereu se mai poate construi ceva, reabilita ceva sau îmbunătăți ceva.

Recent a fost recepționată o nouă clădire complet reabilitată, care va găzdui două grupe de grădiniță, iar la Buzești se lucrează intens la noua creșă cu 40 de locuri, fundațiile fiind deja turnate. Totodată, un alt proiect important vizează construirea unui corp nou la Școala Profesională din Sârbi, dotat inclusiv cu ateliere moderne pentru pregătirea practică a elevilor.

Toate acestea sunt investiții serioase, cu efecte pe termen lung.

Dar dacă vreți să vedeți rezultatele cele mai frumoase ale acestor eforturi, nu trebuie să consultați proiecte tehnice, grafice sau rapoarte. Este suficient să petreceți câteva minute în mijlocul copiilor. Acolo găsiți cea mai sinceră evaluare a muncii noastre: râsete, joacă, energie cât pentru trei.

Profitând de prezența unei echipe de filmare în comună, am făcut o vizită la Creșa din Fărcașa, unde am descoperit, încă o dată, că lumea văzută prin ochii copiilor este mult mai interesantă decât orice ședință de lucru.

Încă de la intrare ne-a întâmpinat o imagine desprinsă parcă dintr-un tablou bucolic. Pe pajiștea verde din fața creșei zburdau nestingheriți, dar atent supravegheați de doamnele educatoare, zeci de copii, fiecare cu universul lui. Unii pedalau cu o seriozitate demnă de concursurile cicliste, alții se cățărau pe tobogane convinși că sunt zmei în plin zbor, iar câțiva stăpâneau leagănele și călușeii cu experiența unor adevărați veterani ai locului de joacă.

Doamna Loredana, era prinsă într-un meci care semăna vag cu voleiul, dar ale cărui reguli păreau stabilite exclusiv de un băiețel îndrăgostit de minge. Bianca, asistenta sanitară, care astăzi își sărbătorește ziua de naștere – și căreia îi spunem încă o dată „La mulți ani!” – alerga prin iarbă împreună cu copiii, demonstrând că, uneori, cea mai bună metodă de supraveghere este să intri direct în joc.

În mijlocul pajiștei, un băiețel stătea pe un balansoar și analiza situația cu o seriozitate de inginer. Se uita când la pământ, când la celălalt capăt al balansoarului, încercând să înțeleagă de ce invenția aceea nu urcă și nu coboară. Părea că a ajuns singur la concluzia că proiectul are o mică problemă de personal: mai trebuia cineva și la celălalt capăt.

Când au observat că fac fotografii, copiii s-au apropiat de gardul viu. Întâi unul, apoi doi, apoi trei și, în câteva secunde, aproape toată „comisia de verificare” era prezentă la fața locului. Curiozitatea, după cum știm, este una dintre cele mai puternice forțe ale naturii, iar în cazul copiilor funcționează cu o eficiență impresionantă.

Cei aflați în Căsuța Poveștilor au ieșit și ei să vadă ce se întâmplă. Toți, mai puțin un băiețel care a rămas înăuntru.

– Haide și tu afară să-ți fac o poză!

Și-a dus mâna la ochi și a transmis un mesaj cât se poate de clar: nu dorește expunere publică. Probabil era primul susținător al dreptului la viață privată pe care l-am întâlnit la vârsta aceea.

– Haide, nu-ți fie frică, o să vezi ce frumos te fac!

Nici vorbă. A rămas ferm pe poziție. Nu a ieșit, dar am reușit totuși să-l surprind într-o fotografie. Sunt convins că peste ani, când va vedea imaginea, își va aminti cu zâmbetul pe buze de ziua în care a încercat să se ascundă de aparatul foto .

În interior am întâlnit o fetiță care stătea singură.

– Ce faci aici?

Nimic. Tăcere.

Am încercat din nou:

– Ce faci aici doar tu singură?

După câteva secunde de analiză atentă a întrebării, am primit răspunsul:

– Am fost să beau apă!

Răspuns scurt, clar și la obiect. Fără explicații suplimentare, fără detalii inutile. Un model de eficiență administrativă.

– Mă lași să-ți fac o poză?

– Da!

I-am făcut fotografia și i-am arătat-o imediat.

Abia atunci, fetița aceea extrem de serioasă și rezervată s-a luminat la față și mi-a oferit un zâmbet larg, sincer și molipsitor. Un zâmbet care a spus mai mult decât toate cuvintele rostite până atunci.

Și poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut astăzi.

Clădirile sunt importante, proiectele sunt necesare, investițiile sunt esențiale. Dar adevărata măsură a succesului se vede în ochii și în zâmbetele copiilor. Iar la Creșa din Fărcașa am găsit din plin motive să credem că suntem pe drumul cel bun.

Vizita a continuat la Grădinița cu Program Prelungit din Fărcașa. Aici am nimerit tocmai peste o grupă de copii care sărbătoreau ceva împreună cu mămicile lor. Recunosc că nu am reușit să aflu exact ce, dar după zâmbetele de pe chipurile tuturor era clar că era un motiv suficient de important pentru a fi marcat cum se cuvine. Unul dintre băieți, Andi, m-a recunoscut si a ținut neapărat să-mi arate cei doi canini care-i mai rămăseseră în gură. L-am întrebat unde-i sunt ceilalți dințișori?

– I-am dat zânei „Măseluța” , care mi-a promis că-mi va da alții noi în schimb!

În sala alăturată, doamnele educatoare Adriana și Neli repetau împreună cu copiii un cântecel despre o căsuță. Nu am reținut toate versurile, însă am observat că micii artiști tratau repetiția cu maximă seriozitate. Unii știau perfect cântecul, alții mai completau din imaginație, dar toți cântau cu entuziasm.

Privindu-i, mi-am dat seama încă o dată că cele mai frumoase investiții nu sunt cele pe care le vezi în documente și proiecte, ci cele care se transformă în râsete, cântece și copii fericiți.

Mircea PAUȘENIUC