EDITORIAL. Scrisoare deschisă celor deciși să nu se prezinte la vot

La început, dreptul la vot nu a existat. Conducătorii era numiți, nu aleși. Deși democrația era un concept inventat și brevetat de poporul elen încă din Antichitate, în țările conduse de despoți, nu a fost prea agreat. Destul de târziu a apărut votul în țările române, într-o variantă total diferită de cel din ziua de azi: putea fi practicat exclusiv de bărbați, iar dintre aceștia aveau dreptul să își exprima votul doar cei ce dețineau o oarecare avere și o oarecare pregătire. Cu alte cuvinte, femeile, săracii și analfabeții nu aveau drept de vot. Astăzi am spune că asta e o discriminare, dar au trecut zeci și sute de ani până când votul cenzitar a fost înlocuit cu votul universal.

În prezent, singura restricție pentru exprimarea dreptului la vot este legată de vârstă (minimum 18 ani). În rest, numai să nu vrei, nu votezi. Și culmea, oamenii nu vor. Ba că sunt nemulțumiți de actuala clasă politică. Ba cu nu au între cine alege. Ba că toți sunt hoți. Sunt pretențioși și vorbesc din vârful buzelor.

E de notorietate faptul că prezența românilor la urne a scăzut constant în ultimii treizeci de ani. De la 86%, la alegerile din 1990 (pe fondul entuziasmului postrevoluționar), la 56%, în 1996 și 46% în 2020. Dacă ne uităm strict la Maramureș, constatăm că locuitorii din acest județ au fost, în mai multe situații, campioni la absenteism, la nivel republican, indiferent că vorbim despre alegeri europarlamentare, locale sau legislative.

Sigur, dintre toate, cele mai mari pasiuni le iscă alegerile locale, din pricina unei oarecare agresivități din partea candidaților care își doresc cu orice preț să ajungă în fruntea bucatelor și să gestioneze marile (și micile) proiecte edilitare. Cu acest prilej, românii cu drept de vot sunt opriți pe stradă, li se cer semnături de susținere a candidaturilor, li se înfundă cutiile poștale cu flayere și programe de guvernare și sunt obligați să privească chipurile candidaților pe toate panourile și pe toți stâlpii. Din acest motiv, într-un final, românul cu drept de vot își face o impresie care se transformă în intenție de vot. De aceea, în ziua scrutinului, face ce face, se urnește din casă și merge până la secția de votare la care este arondat. Aici are trei opțiuni: pune ștampila pe candidatul care i-a câștigat încrederea în campanie; pune ștampila pe toți, ca să nu iasă nici unul; sau, pur și simplu, nu votează. Sincer, ultimele două opțiuni nu se justifică, dacă tot a ieșit la vot. Votul de blam (ștampilă pe toți candidații) nu ajută pe nimeni, dar nici nu încurcă. Efectiv, e un vot al orgoliului personal.

Problema e atunci când prezența la urne este foarte mică, ceea ce înseamnă că edilul e ales de o minoritate. Poate fi o minoritate inspirată, dar poate fi, la fel de bine, o minoritate toxică, care să pună în fruntea comunității un corupt, un parvenit sau un mafiot. Implicit, comunitatea stagnează și oamenii încep să vocifereze. Iar scenariul poate degenera.

Cel mai util ar fi ca românii cu drept de vot să nu uite că votul universal nu a picat din cer, motiv pentru care nu ar trebui să își bată joc de el.

Dorin Ștef

GlasulMM
GlasulMM