EDITORIAL. Zidul Berlinului din mintea noastră

În dimineața zilei de 13 august, a anului 1961, locuitorii unei capitale europene s-au trezit cu un zid de beton care le brăzda orașul. Evident, este celebrul Zid al Berlinului, care a separat nu două țări, ci două lumi: lumea liberă și lagărul sovietic. Traumele și dramele ce le-a iscat în spatele cortinei de fier sunt inimaginabile. Milioane de oameni au pierit în malaxorul ideologiei sovietice.

28 de ani a rezistat Zidul Berlinului, după care a fost măturat de tăvălugul istoriei. În mod paradoxal, sunt indivizi care îl regretă. Unul dintre ei este Putin, liderul de la Kremlin. Alții stau pitiți prin partidele naționalist-extremiste, ce au expandat în toată Europa. Așteaptă doar un context prielnic ca să îmbrace salopeta, să apuce mistria și canciocul, pentru a reface “Zidul Berlinului”.

Cei ce nu văd acest lucru, îi privesc cu curiozitate și interes pe acești ciudați, ca o alternativă, cum se autoproclamă. Și le dau votul lor ca și cum le-ar da o cafea. Însă cafeaua e un surogat, pe când vorul le conferă putere. Puterea de a decide să construiască alte ziduri, în jurul țărilor lor, că doar nu degeaba flutură steagul naționalismului.

De mania zidurilor au suferit și alți lideri, nu doar sovieticii. Prin 2015, premierul Ungariei, Victor Orban, a amenințat cu un zid anti-migranți, lung de 175 de kilometri. Un an mai târziu, la frontiera sârbo-ungară a apărut un gard de sârmă ghimpată, care a oripilat cancelariile occidentale. Sau să nu îl uităm pe președintele Statelor Unite, Donald Trump, care a vorbit în campania electorală despre un zid necesar între SUA și Mexic, tot de frica migranților. Și a câștigat alegerile.

De remarcat o nuanță: Orban și Trump simpatizau cu regimul Putin, dictatorial prin excelență.

13 august 1961. O pată neagră pe obrazul istoriei.