JURNAL DE CĂLĂTORIE (III). Cinque Terre și torentul de apă

26 februarie

„Ana, nu știu cu ce să mă îmbrac!”, „Ana, plouă afară!”, „PLOUĂ!”. Acest disperat refren, spus de 10 ori de către colega mea de cameră, m-a trezit în această dimineață. Am mers la geam să văd dacă situația de afară e chiar așa rea. Și, surpriză… era mult mai rău decât mă așteptam.

Afară ploua, nu cu găleata, ci cu butoiul sau cu orice ce era mai mare decât o găleată. În opinia mea, cred că cineva de sus a auzit când doamna profesoară ne-a spus ferm și clar „CHIAR DACĂ MERGEM LA MARE, NU FACEM BAIE!!” și atunci s-a gândit să îi demonstreze doamnei profesoare că, ba da, se va face baie, nu în mare, ci chiar pe trotuar.

Dar noi, fiind niște excursioniști adevărați, nu ne-am dat bătuți și ne-am echipat cum am putut mai bine, cu pungi peste șosete, cu câte trei geci, cu orice credeam că ne va apăra de ploaia dezlănțuită afară.

Apoi, am pornit spre casa lui Cristofor Columb. De pornit, am pornit, dar de ajuns… nu am ajuns, pentru că o stradă îngustă ne-a dat de furcă și am aflat că aceasta nu era casa originală a exploratorului, ci una reconstruită după ea, iar pentru că afară a plouat nu am vrut să mergem pe jos. Așa că ne-am mutat atenția spre următorul obiectiv: CINQUE TERRE.

Ajunși în La Spezia, ne-am urcat în trenul care urma să ne ducă în Monterosso și, aproximativ la ora 15,38, am ajuns. Dacă credeam că ploaia din Genova a fost puternică, ni s-a demonstrat contrariul. Aici era o furtună în adevăratul sens al cuvântului, iar vântul care bătea dinspre mare accentua situația. Însă eu găsesc frumusețe în orice lucru, așa că să nu ne gândim că noi eram uzi leoarcă și că din șosetele noastre se putea stoarce apa.

Să ne oprim asupra naturii dezlănțuite, privind modul în care valurile furioase se izbeau de stâncile nemișcate. Cum litoralul ce vara e plin de turiști, acum e pustiu, la fel ca și ființa umană când pune în paranteză orice activitate și alege să mediteze asupra vieții sale, tot așa acest oraș minunat ne-a dat șansa să fim doar noi cu el și în modul acesta să-l descoperim.

Iar pentru că nimic în această viață nu e întâmplător, atunci când furtuna s-a întețit, iar noi, uzi și osteniți am căutat un adăpost, am descoperit că singurul loc deschis din acest oraș era biserica. La fel ca în viață, când simțim că problemele ne doboară și căutăm un loc sigur unde să fim ocrotiți, ne întoarcem fața spre Dumnezeu, așa am făcut și noi, am intrat în lăcașul de cult, iar aici ne-am tras sufletul și ne-am încălzit puțin, atât sufletele, cât și trupul.

Ne-am întors mai apoi în gară și ne-am îndreptat spre La Spezia, unde autocarul ne aștepta pentru un drum, destul de lung, până la Cannes.

(va urma)

de Analucia BREZOCZKI,

clasa a X-a F – Colegiul Național ”Vasile Lucaciu” Baia Mare

Maria Stoica
Maria Stoica