La taclale cu GAFIA ANDREICUȚ, din Gârdani, la aniversarea vârstei de 100 DE ANI

Andreicuț Gafia locuiește în comuna Gârdani, la numărul nr. 293. S-a născut în perioada interbelică, mai precis în data de 13 februarie 1924, în localitatea Fărcașa. S-a măritat după război, în 1948, la vârsta de 24 de ani, cu Andreicuț Ioan, din Gârdani (născut în 1928 și decedat în 2013). Au avut patru copii: Andreicuț Laurențiu (născut în 1953), Andreicuț Aurelia, măritată Piron (născută în 1955), Andreicuț Gheorghe (născut în 1957) și Andreicuț Ioan (născut în 1961). Acum, lelea Gafia se mai bucură de 7 nepoți și 7 strănepoți.

Toată viața a fost casnică; a avut grijă de casă și de copii. E sănătoasă. Doar auzul i-a mai slăbit. A fost internată în spital de cinci ori: când a născut cei patru copii și, în martie 2021, cu o pneumonie. E lucidă și povestește cu poftă întâmplări de pe vremea când baronul (Blomberg) locuia la castel, de pe vremea când rușii au intrat în sat, în al Doilea Război Mondial și din timpul regimului comunist.

Am stat de vorbă cu ea cu câteva zile înainte de aniversarea centenarului, într-o după-amiază de luni, 5 februarie 2024, când pe cerul de deasupra satului s-a lățit un curcubeu, după un episod de ploaie.

“Mă numesc Andreicuț Gafia, după bărbat. Câți ani am? O sută! (râde). Școală nu am făcut deloc. Am învățat eu a-mi scrie numele și fără școală. Nu m-o purtat la școală, că familia nu o putut. M-o dat de mică de slujnică. Prima dată m-o dus doi oameni acolo, în sat, în Fărcașa, și-am cotat de un prunc mnic. Pă când o fost la Sângeorz, m-o dus în Dănești, peste râu, la oameni gazde. Am umblat înaintea boilor, la plug. Când am fost mai mare, am arat eu sângură. Și am stat acolo până am fost de 22 de ani, după care am venit acasă, la părinți. Când am fost de 24 de ani, m-am căsătorit. Am venit aici, în Gârdani, că o fost lipsă și aicea, pă pământul aista, de femeie (râde). După ce m-am căsătorit, s-o dus bărbatul în armată, pă doi ani, da’ l-o țânut tri. Și-am stat sângură aici, în capătul satului. N-o fost căși pe-aici, numa a noastră. Numa tinda o apucat a o găta până o mărs în armată. După ce s-o liberat, s-o băgat la Combinat, în Baia Mare. Apoi ne-am făcut casă, șură, ne-am țânut iosag. Io am fost cu iosagu, cu agricultura, bărbatu-meu cu fabrica. Așa ne-am dus viața. Pă când am gătat tăte de făcut, am slăbdit. Bărbatu-meu o pticat bolnav. Și nu fost rost de scăpat nicicum. Sunt vreo zece ani de când s-o dus. De-atuncinea, mă țân pruncii. Îs cu noroc cu pruncii aiștea, că foarte bine coată de mine, n-am ce zice”.

“Am noroc cu pruncii aiștia”

“Am tri prunci și o fată. Cel mai mic (Ioan, n.red.) e însurat în Sălsig. La aista, cu care stau în casă (Gheorghe, n. red.), femeia îi tot din Sălsig. La fata aiasta (Aurelia, n. red.) mai hăt i-o murit bărbatu și o rămas și ea singură, ca mine (îi dau lacrimile). Am noroc cu pruncii aiștia. Numa să mă ferească Dumnezo să nu zac pă pat. Să știți că e mai greu la cel ce te grijește, ca și la cel beteag. Pruncu (Gheorghe, n. red.), în tătă dimineața vine și îmi face foc. C-amu io stau acolo, la șură. Fata asta (nora, n. red.), pă când îi vremea prânzului, vine cu blidul de mâncare. Acolo în frigider plin îi de mâncare. Fata asta (Aurelia, n.red.), când vine la mine, tătdeauna vine cu mâncare”.

“Pe vremea baronului, poporul o fost foarte asuprit”

“Cum o fo când o fo baronul? Apoi Doamne-feri!  O fost poporu’ foarte asuprit. În pădure nu te-o lăsat nimeni când o fost baronu’. Am mărs cu coșu, după găteje. Baronu’ s-o dat după femei, cu calu’. Ave un cal alb. Nici după hribe nu ne-o lăsat. Umbla femeile pă la Brăniști, pă la Huciuri, cu coșu în spate, după niște găteje, să avem cu ce ne face foc. Așe o fost atunci. Și-apoi după ce o mărs baronu de-aicea, apoi s-o ridicat oamenii. Li s-o dat pământ la oameni, le-o dat ogrăzi. Ograda asta, pă care ne-am făcut casa, și-o scos-o bărbatu-mneu. Dar n-o fost în drept, ci frate-său cel mai mare. Dar n-o avut unde-și face casă. Ograda asta o fost scoasă de Ilie a Voinicului. Și n-o fost în drept, c-o avut patru ogrăzi. Omu aista s-o dus în pădure și și-o adus lemne de tălpi. Și-o băgat meșteri și-o încheiat tălpile de la casă. Când o fost odată, o vinit ingineru’ de la Baia Mare să vadă la cine s-o dat ogrăzile. Ilie a Voinicului o fost primar atunci. Și omul mneu o umblat înapoia oamenilor și a inginerului. Pă când o fost aci, o întrebat că cine s-o suit pă ogradă, c-o fost încheiate tălpile. Era plin de oameni. Omu mneu o zâs: «Domnu’ inginer, eu m-an suit pă ogradă, că îmi trebe casă. Că oi ajunge să mă însor și nu am unde șede». «Bravo țâie, băiete!», o zâs ingineru’ și o tăt trecut pământul pe el”.

“Când o fo inundațiile, ni s-o dus casa”

“Apoi pă când s-o făcut Colectivu’ tăt pământul ni l-o luat. Noi nu ne-am înscris, da’ tot ni l-o luat. Și-am trăit cu marhăle și cu pământul mai mult din Bârsău de Sus (acolo nu era Colectiv, n. red.). Am mărs acolo după fân, după paie, după alimente, după lemne. Când o fo inundațiile (în 1970, n.red.), ni s-o dus casa, s-o distrus. Am rămas cu marhăle și cu pruncii sus, în Brăniști. Pă când ne-am întors, nu ne-am putut băga de mol în casă. Și când s-o căpătat ajutoare, nu ne-o dat nimeni nimic. O dat la delureni, care o văzut apa numa cu ochii și-o stat acasă și-o băut și-o mâncat”.

“Rușii erau oameni periculoși”

“După război? Atunci rușii ne-o condus… Atunci o fost omu’ mneu în armată. Când o lost lămuririle și arestările. Omu’ mneu o cotat să tacă. Că rușii erau oameni periculoși. Una-două te-o rezolvat. Trebuia să taci, ca să fie bine. Acolo în armată o făcut școală politică, cum să lămurească oamenii, cum să-i aresteze. Misiunea lui o fost să umble tătă zâua prin sat și să vadă ce fac chiaburii. Omu’ mneu nu s-o băgat în casă, să aresteze nici unul. Dacă o fost în armată, trebuia să asculte ordinele”.

“Satu Gârdani o fost pă pădure, Pă Colibdi”

“Apoi, oarecând n-o fost satu aicea. O fost pă pădure, Pă Colibdi. Și biserica o fost în deal. Când s-o dat pământurile, o coborât oamenii și o făcut căsile. Oamenii o fost mai săraci. Pă ulița cea mare s-o făcut prima dată căsile. O trăit oamenii cum o putut. Și-o țânut fiecare câte o vacă. Nu și-o putut țâne tăți câte două vaci. O prins vacile laolaltă, de și-o lucrat pământul. Le țâneau cu coșu, cu iarbă. Că și io am purtat buruiene de pă mejde și de la deal, până mi-o fost acră lumea. Tăt am adus cu coșu și-am urcat pă podă șurii, să să uște, să avem pă iarnă”.

“Le doresc la tăți să trăiască atâția ai, câți am trăit io”

“Le doresc la tăți să trăiască atâția ai, câți am trăit io. Nevătămați de boli, nevătămați de necaz, și să trăiască fericiți. Și să să iubească unul pă altul. Și să grijească unul de altul. Că așe îi bine. Și frații să nu să certe. Noi am fost zece frați la părinți. Am fost cinci fete și șasă prunci, da unu o murit și-apoi am rămas zece. Eu nu m-am sfădit cu nici un frate în viața me. Dacă mi-o greșit oarecare, am tăcut și am răbdat. Că așe am știu: să tac și să răbd. Că așe-i credința adevărată. Tăte o trecut și-am ajuns aci. Amu-s slabă din putere, da’ ce să fac? Cu atâta lucru greu…”.

A consemnat Dorin ȘTEF

(11 februarie 2024. Primarul comunei Gârdani, Nelu Dragoș, la aniversarea de 100 de ani a Gafiei Andreicuț)

(Un tort aniversar și un buchet de flori din partea autorităților locale)

(Gafia Andrecut, alături de copii, nepoți și strănepoți)