LOCALITĂȚI DIN MARAMUREȘ. Bogdan Vodă

Bogdan Vodă. Comună, județul Maramureș, regiunea istorică Maramureş, Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Reşedinţa voievodului Bogdan I, întemeietorul Moldovei. Lo­ca­litate situată (la răspântie de drumuri) între Șieu, Dragomirești, Ieud și Bocicoiel, în depresiunea Mara­mu­reşului, pe valea Izei, la 43 de kilometri de Sighet, 106 kilometri de Baia Mare şi 19 kilometri de Vişeul de Sus; zonă de deal (alt. 401 m).

Localităţi componente ale comunei: Bo­cicoel, Bogdan-Vodă (reşedinţă). Prima atestare documentară:1352 (Kohnya). Populaţie:3.208 locuitori (în comună), 2.445 locuitori (în satul Bogdan-Vodă). Gospodării: 1.456 (în comună). Etnii: 3.116 români (în comună). Culte: 2.906 ortodocși, 24 penticostali, 101 greco-catolici, 79 adventiști (în comună). Dialect:sub­dia­lect maramu­re­şean. Numele comun al locui­to­ri­lor: bogdănean, -ă, bogdăneni, -e / bog­dăneancă, bogdănence; cuhean, -ă, cuheni (după Numele vechi). Porecla locuitorilor: totoinari. Nume de familie frecvente în localitate: Bizău, Buf­tea, Deac, Ma­riş, Şimon. Târg de mărfuri şi animale (în primele două zile de luni din lună). Instituții: primărie, școală gimnazială, bibliotecă comunală (din 1960), secție de poliție rurală (comune arondate: Bogdan Vodă, Strâmtura, Rozavlea, Şieu, Botiza, Poienile Izei, Ieud), cabinet medical, farmacie, agenție ban­cară, bancomat, ghișeu poștal, cămin cultural; baze sportive: teren de fotbal (iarbă); biserici ortodoxe (de lemn, “Sfântul Nicolae”, 1935; de zid, “Învierea Domnului”, 1990); biserica monument (de lemn, “Sfântul Nicolae”, 1718) se află în custodia parohiei ortodoxe; biserică greco-catolică (“Sfânta Treime“; 2008-2017).

Resurse naturale: curs de apă (râul Iza), pășuni și fânațe (1.100 ha), fond forestier (500 ha); culturi pomicole: meri, peri, pruni; izvor de apă minerală, pe malul drept al Văii Slatina: La Slatină; izvor de apă sărată. Alte resurse: conexiune internet, semnal GSM, rețea utilități (apă, energie electrică). Monumente de arheologie: așezare, epoca bronzului, (punct “La Poduț”); așezare fortificată, sec. XIII-XIV, (punct “Grădina lui Cârlig”) (descoperirea datează din anul 1956 și aparține lui Radu Popa; săpăturile arheologice au fost realizate în 1964-1965; în 1984 s-a efectuat o zidărie care marchează conturul zidurilor originale); Mănăstirea Cuhea (sec. XIII-XIV); necropolă medievală, sec. XIII-XIV (punct “La Mănăstirea Cuhea”). Descoperire arheologică: depozit de bronzuri, descoperit (în 1980, de localnicul Mihai Mariș Bercea, în timpul aratului) pe Dealul Zneamăn, la 1,5 km vest de localitate. Monumente istorice: Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (1718); Casa de lemn Deac Vasile Moşu (1780). Ansamblul statuar Bogdan-Vodă (2005), opera sculptorului Ioan Marchiș; este amplasat în centrul localității și îl reprezintă pe voievodul Bogdan, înconjurat de 5 nobili; statuile sunt realizate din 22 tone de bronz. Obiective turistice: Complexul statuar Bogdan Vodă; Casa de lemn Deac Vasile Moşu (Centru Local de Informare și Promovare Turistică).

Originea numelui localității

Denumiri atestate: (1352) Kohnya, (1447) Kenesiatum de Ko­hnya; (1365) Kuhnya, (1373) Kohnia, (1413) Chohnya, (1435) Kohnia, (1447) Kenesiatus de Konyha, (1456) Kohunya, (1828) Konyha, Kuhe, (1751) Konyha, (1909-1919) Cuhe, Izakonyha, (1968) Bogdan Vodă. Evoluția numelui localității: Cuhe, Cuhea, Cuhea Izei, Bogdan Vodă. Numele vechi utilizat de localnici: Cuhea.

Soluții etimologice.De la întemeiere şi până în anul 1968, satul s-a numit Cuhea (în documentele cancelariilor maghiare: Kuhnya, Ko­hnia, Konyha, Kuhe; în scrierile cronicarului Miron Costin: Cuha). Pentru înţelesul termenului, I. Mihalyi de Apşa (1900) notează: “Numit astfel după sarea şi apa sărată ce se află în apropiere”. Ideea e preluată de Dermer şi Marin (1935); respectiv de I. Ţelman (2005): “Denumirea iniţială se leagă, foarte probabil, de sarea şi izvorul de apă sărată din hotarul co­munei, aproape de vatra veche a lo­calităţii, «slatina» fiind folosită de locuitori din vremuri străvechi şi până azi. Credem că s-a stabilit o legătură între sare (slatină) şi bucătărie, Cuh­nea (Cuhnia) sau Cuhea primind în­ţelesul de vatră, loc prielnic de locuire şi aceasta datorită condiţiilor fa­vo­rabile legate de cursul Izei, lunca şi terasele din jur, ca şi de materiile sărate din vecinătate”.

N. Drăganu (1933) arată că înţelesul ter­menului este de “bucătărie”: “Konyha = rom. Cuhea în Maramureş; Konyha = Kuchel, Kuchina, în Pozsony – aşezări formate în jurul unei bu­cătării”. În urma analizei etimologice, Al. Graur (1980) ajunge la concluzia că termenul are la bază un cuvânt latinesc, pătruns în limba română dialectală pe filieră slavă: “lat. coqu > rom. a coace; (der.) lat. coquina “bucătărie” > v. germ. Kuchina > ucr. kyhnja > rom. dial. cuhnie”. Acelaşi traseu îl parcurge I. Ţelman (2005): “Căutând originea cuvântului în dis­cuţie, îl găsim în Dicţionarul eti­mologic al limbii ruse (1950-1958, vol. II, p. 436), sub formă de cuhnea provenind din limba ucraineană – cuhnea, prin intermediul limbii polone – cuchnia şi în limba cehă, preluat de toate aceste limbi slave din vechea germană de nord – kuchina, cu acest sens de «bucătărie», iar această limbă l-a luat din latina vulgară (populară) – coquina”.

În schimb, Ștefan Vişovan (2005), propune includerea cuvântului cuhne pe lista termenilor de substrat: “De la cuhne, cuhnea «bucătărie», cf. ucr., rus. kuchn’a, germ. Kuchina, Küchen, lat. pop. coquina, ngr. kuchyn – cu­vânt vechi indoeuropean, pe care limba română îl moşteneşte din sub­strat”.

Derivarea directă din ger­mană sau maghiară a fost respinsă: “De­rivarea numelui topic Cuhea direct din germanul Kűche, deşi au existat păreri şi în acest sens (v. Petraru, Biserica reformată din Sighet şi bisericile de lemn din Maramureş, 1945), ni se pare mai puţin probabilă, întrucât la pătrunderea oaspeţilor regali în Maramureş (co­loniştii germani), sfârşitul veacului al XIII-lea – începutul veacului al XIV-lea, satele maramureşene existau de mult şi purtau numele actuale (Cuhea fiind menţionată la mijlocul veacului al XIV-lea). Asemănător stau lu­cu­rurile şi cu provenienţa din maghiarul Konyha, ungurii găsind, la pătrun­derea lor în Maramureş, sate ro­mâ­neşti cu hotare statornicite şi nume care vor fi preluate de la localnici şi adaptate fonetismului limbii ma­ghiare. Localnicii, dar şi locuitorii co­munelor învecinate, au numit în­totdeauna acest sat Cuhea, ori simplu, Cuhe”.

Probabil denumirea așezării derivă dintr-un microtoponim local preexistent *Cuhe sau *La Cuhe (cu sensul de “bucătărie de vară”, locaţie unde s-ar fi înjghebat un cătun, din care s-a dezvoltat ulterior satul), derivat din subst. dial. cuhne, cuhnea “bucătărie” (< ucr. kyhnja < germ. Kuchina < lat. coquina “bucătărie”) + sufixul to­po­nimic -a.

(Mai multe detalii, în lucrarea “Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș”, Dorin Ștef, editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2023. Cartea poate fi procurată din rețeaua librăriilor băimărene: bdul Unirii – “Steinhard”, Piața Revoluției – “Cartea Românească”,  RFN – “Petre Dulfu” și VIVO – “Cărturești”).