MIA HODIȘ (EDITURA GALAXIA GUTENBERG). 15 ianuarie: Ziua Culturii sau Priveghiul Culturii Naționale?

O întrebare care nu mai sună polemic, ci cât se poate de descriptiv.

În fiecare iarnă, discursurile oficiale reiau aceeași liturghie a admirației, aceleași coroane depuse pe nume mari, aceeași emoție controlată. Dincolo de ea, realitatea rămâne neschimbată. Cultura română nu mai este sărbătorită ca un bun public viu, ci comemorată ca o moștenire care se subțiază. Ziua care poartă numele culturii ajunge, tot mai des, un exercițiu de memorie fără politici publice coerente sau susținute.

Ziua a fost fixată la 15 ianuarie pentru a marca nașterea lui Mihai Eminescu, figură tutelară și, paradoxal, paravan. Eminescu concentrează o tradiție, dar acoperă o absență: lipsa unei strategii coerente pentru carte, lectură, educație culturală și acces. Ne agățăm de simbol pentru a nu discuta infrastructura. Într-o țară în care lectura scade constant, iar bibliotecile se închid sau supraviețuiesc prin improvizații, cultura este invocată mai degrabă ca argument moral decât ca domeniu de investiție.

După decembrie 1989, România a traversat un șir de reforme grăbite și rupturi instituționale. Cultura a fost tratată ca o anexă a tranziției, nu ca un motor. Programe incoerente, finanțări fragmentate, schimbări frecvente de direcție. În timp ce alte state au înțeles că alfabetizarea culturală ține de securitatea pe termen lung, la noi a prevalat ideea că piața va rezolva totul. Piața nu rezolvă însă accesul. Piața optimizează profitul. Cultura publică cere timp, răbdare și continuitate.

Bugetele alocate culturii au rămas, an după an, la limita simbolică. Nu vorbim doar despre instituții centrale, ci despre rețelele invizibile care susțin lectura: biblioteci comunale, librării de cartier, reviste culturale, programe pentru copii. Fără ele, cultura devine un lux urban sau o disciplină opțională. Acolo unde finanțarea este sporadică, planificarea devine imposibilă. Proiectele se nasc pentru a bifa linii de raport, nu pentru a construi obiceiuri.

Recent, decizia de a majora cota de TVA aplicată cărții, într-un context în care lectura se află la minime istorice, a fost percepută ca un semnal contrar oricărei logici educaționale. Indiferent de justificările fiscale, efectul este limpede: cartea devine mai scumpă într-o societate care citește puțin. Politica publică pare să ignore relația dintre preț, acces și formarea gustului. În loc să încurajeze circulația ideilor, statul adaugă un obstacol. Nu este o catastrofă izolată, ci încă o piesă dintr-un puzzle al descurajării.

Instituțiile tradiționale invocă priorități mai urgente. Crizele sunt reale. Dar cultura nu este un ornament pe care îl poți amâna. Fără alfabetizare critică, fără exercițiul limbajului, fără istorie și artă, societatea devine mai vulnerabilă la manipulare și polarizare. Ridicarea unui popor din întuneric nu este o metaforă. Este o strategie de lungă durată. Fără ea, restul măsurilor se sprijină pe iluzii.

Există, desigur, insule de creativitate și disponibilitate. Librării independente care rezistă prin comunitate. Edituri mari sau mici care publică autori noi cu riscuri asumate. Profesori care, în ciuda programelor rigide, fac loc literaturii vii. Asociații care duc cărți în sate, organizează cluburi de lectură, traduc autori uitați. Aceste inițiative nu sunt romantice. Sunt pragmatice. Ele funcționează pentru că răspund unei nevoi reale și pentru că sunt conduse de profesioniști. Dar ele nu pot substitui statul. Pot doar să-l corecteze temporar.

Problema nu este lipsa de talent sau de interes. Este lipsa de continuitate. Programele de lectură apar și dispar odată cu miniștri sau cicluri electorale. Evaluarea lipsește. Datele sunt fragmentare. Fără indicatori clari, orice discurs rămâne retoric. Câte biblioteci funcționează efectiv? Câte ore de lectură ghidată există în școli? Care este distribuția reală a cărții în mediul rural? Aceste întrebări sunt tehnice, dar esențiale. Fără ele, cultura rămâne la nivel de festivism.

Există soluții practice, testate în alte spații și adaptabile local. Prima este stabilitatea fiscală pentru carte și presă culturală. Reducerea TVA, stimulente pentru distribuție în zone defavorizate, achiziții publice transparente pentru biblioteci. A doua este investiția în mediatori culturali. Nu doar autori și editori, ci bibliotecari formați, profesori sprijiniți, manageri culturali care pot construi programe pe termen lung. A treia este parteneriatul real cu sectorul independent, nu ca decor, ci ca furnizor de expertiză.

Educația rămâne nodul. Fără o relație timpurie cu lectura, orice campanie ulterioară este scumpă și ineficientă. Nu este nevoie de liste obligatorii mai lungi, ci de timp și ghidaj. Lectura ca practică, nu ca test. Acolo unde copiii văd adulți citind și discutând, obiceiul prinde rădăcini. Școala poate facilita acest lucru, dacă este lăsată să respire. Manualele nu sunt suficiente. Bibliotecile școlare trebuie reabilitate, nu doar inventariate.

Rolul mass-mediei este ambivalent. Cultura apare episodic, adesea marginal. Când apare, este festivă sau scandalizată. Lipsește analiza calmă, contextuală. Un serviciu public matur ar trata cultura ca infrastructură. Ar explica deciziile fiscale, ar urmări efectele, ar da voce profesioniștilor din teren. Nu pentru a dramatiza, ci pentru a clarifica. Tonul sobru nu exclude gravitatea. O face inteligibilă.

În lipsa unei politici coerente, povara cade pe umerii celor dedicați. Micii întreprinzători culturali finanțează din resurse proprii ceea ce ar trebui să fie interes public. Fundațiile completează goluri structurale. Librăriile devin spații comunitare pentru a supraviețui. Profesorii suplinesc lipsa de programe prin muncă invizibilă. Acest efort este admirabil, dar precar. Nu poate ține loc de sistem.

Ziua Culturii Naționale ar putea fi altceva. Nu o comemorare, ci un audit anual. Ce s-a finanțat. Ce a funcționat. Ce nu. Care sunt pașii următori. Un moment de transparență, nu de autocelebrare. Cultura nu are nevoie de elogii. Are nevoie de reguli clare, bani previzibili și respect pentru profesie.

Parastasul este o metaforă dură, dar utilă. Ea obligă la onestitate. Dacă nu recunoaștem starea, nu putem schimba direcția. Cultura română nu este moartă. Este subfinanțată, fragmentată și adesea ignorată. Încă produce, încă atrage, încă educă. Dar fără o schimbare de abordare, insulele vor rămâne insule. Marea ignoranței nu se retrage de la sine.

Într-o lume saturată de informație, cultura este filtrul. Fără ea, zgomotul devine normă. Investiția în carte, lectură și educație culturală nu promite rezultate electorale rapide. Promite însă societăți mai coerente, mai rezistente, mai libere.

15 ianuarie poate fi începutul acestei conversații. Nu ca sărbătoare goală, ci ca moment de decizie capitală.

Mia Hodiş, redactor-şef la Editura Galaxia Gutenberg (Tg. Lăpuș)

(Credit foto: Facebook / Mia Hodiș)