OPINIA LUI ȚIBULEAC. Acum ori niciodată, domnilor parlamentari. Ceasul e mult peste ora 12

A patra nominalizare pentru funcția de premier nu mai este un simplu episod al crizei politice. Este un avertisment. De peste cinci luni, România stă fără un Guvern cu puteri depline, în timp ce deficitul, datoria, dobânzile și neîncrederea nu așteaptă negocierile partidelor.

Nicușor Dan a pus pe masa Parlamentului a patra variantă de premier. Dar, în acest moment, numele contează mai puțin decât răspunsul la o întrebare brutal de simplă: mai este România guvernabilă?

Cinci luni de negocieri, orgolii, condiții, veto-uri și calcule electorale. Cinci luni în care politica s-a comportat ca și cum timpul ar putea fi oprit până când partidele se hotărăsc cine, cu cine și pentru ce funcții guvernează.

Numai că economia nu participă la negocierile de coaliție. Piețele nu așteaptă ședințele de partid. Creditorii nu votează în Parlament. Iar deficitul nu poate fi convins să mai aibă răbdare.

Ceasul nu mai arată ora 12. Este mult peste ora 12.

România încă mai are ceva extrem de prețios: posibilitatea de a decide singură cum își face ordine. Această fereastră însă nu rămâne deschisă la nesfârșit.

Lecția Greciei ar trebui recitită cu mare atenție la București. Nu pentru că România este Grecia. Nu este. Ci pentru că mecanismul amânării seamănă periculos.

La început, reformele grele sunt evitate. Se reduc cheltuieli pe ici, se măresc taxe pe dincolo, se cârpește deficitul, dar structurile care consumă bani și produc ineficiență sunt protejate. De ce? Pentru că reforma adevărată costă voturi. Înseamnă să tai privilegii, sinecuri, agenții inutile, clientele și bani publici transformați în rente politice.

Apoi vine furia societății. Partidele tradiționale se prăbușesc, iar radicalii promit că există o cale fără sacrificii. Grecia a trăit-o în 2015: confruntare cu creditorii, referendum, bănci închise, controale de capital, economie sufocată.

Și a urmat ironia devastatoare: cei aleși pentru a respinge reformele au ajuns să le implementeze sub o presiune mult mai mare.

Aceasta este lecția pe care România trebuie să o înțeleagă acum: reformele amânate nu dispar. Se întorc. Mai dure, mai scumpe și cu mult mai puțină libertate de alegere.

Poți vota în Parlament că nu-ți plac dobânzile. Dobânzile nu vor scădea pentru că ai votat. Poți învinovăți Bruxelles-ul, băncile, agențiile de rating, multinaționalele, opoziția sau guvernarea precedentă. La scadență, însă, cineva trebuie să plătească.

Iar aici există o regulă pe care politica românească refuză încă să o accepte: cine are permanent nevoie de banii altora nu poate stabili la nesfârșit singur condițiile.

Adevărata suveranitate nu înseamnă să strigi împotriva creditorilor. Înseamnă să nu ajungi la mâna lor.

România poate încă evita această capcană. Dar pentru asta viitorul Guvern nu trebuie instalat doar ca să existe un Guvern. Dacă „stabilitatea” va însemna împărțirea funcțiilor astfel încât nimeni să nu fie deranjat, vom cumpăra câteva luni de liniște cu prețul unor ani de criză. Dacă „consensul” va însemna că toate partidele sunt de acord să nu atingă privilegiile nimănui, acela nu mai este consens. Este complicitate la stagnare.

Și aici apare pericolul politic uriaș.

Radicalismul nu crește din nimic. Este alimentat și de neputința celor care guvernează. Fiecare reformă amânată îi mai aduce voturi. Fiecare privilegiu apărat îi oferă muniție. Fiecare lună de haos îi permite să spună: „Priviți-i. Nu sunt în stare să conducă țara.”

După cinci luni fără un Guvern cu puteri depline, această acuzație devine tot mai greu de respins.

De aceea, a patra nominalizare făcută de Nicușor Dan este mai mult decât încă o încercare de a găsi un premier. Este un test pentru întregul Parlament.

Domnilor și doamnelor parlamentari, puteți continua calculele. Puteți număra procente. Puteți negocia ministere. Puteți aștepta ca adversarul să plătească factura reformelor.

Dar nu puteți negocia cu realitatea.

România are nevoie de un Guvern. Are nevoie de buget, credibilitate și reforme. Și trebuie să le facă acum, cât încă poate hotărî singură ritmul, ordinea și prețul lor.

Pentru că există un punct dincolo de care reformele nu mai sunt alegerea politicienilor. Devin condiția supraviețuirii financiare a statului.

Atunci nu mai alegi tu cât tai. Nu mai alegi tu când. Nu mai alegi tu de unde.

Alege cel care îți mai împrumută bani.

Acum ori niciodată, domnilor parlamentari.

Ceasul nu mai bate ora 12. E mult peste.

Iar dacă nici acum nu aveți curajul să reformați statul, s-ar putea ca foarte curând statul să fie reformat fără să vă mai întrebe nimeni.

Farmacist Gheorghiță Țibuleac