OPINIA LUI ȚIBULEAC. Băieți, cu japca nu merge. Am mai încercat

Există o regulă destul de simplă în politică.

Dacă ești un politician cât de cât normal la cap și vrei voturile oamenilor, te duci unde sunt oamenii.

Nu inventezi tu unde ar trebui să fie.

Te duci unde sunt.

Vrei voturile pensionarilor? Te duci între pensionari.

Vrei voturile antreprenorilor? Te duci între antreprenori.

Vrei voturile tinerilor?

Păi unde sunt tinerii?

Vara, de exemplu, îi găsești cu zecile și sutele de mii la festivaluri. Untold și alte asemenea evenimente adună mase uriașe de tineri. Muzică în engleză, telefoane, TikTok, Instagram, DJ, lumini, distracție, Occident, globalizare, ce vreți voi.

Aia este lumea lor.

Îți place?

Foarte bine.

Nu-ți place?

Tot foarte bine.

Dar dacă vrei să-i reprezinți, acolo sunt.

Nu poți să stai acasă bombănind că „huo, dom’le, satanism, globalism, decadență occidentală” și după aia să te întrebi de ce nu te votează generația de 20 de ani.

Păi unde ai fost când puteai să vorbești cu ea?

Nu-ți plac tinerii existenți? Îți alegi alții

Și aici apare tentația genială a politicianului român.

Dacă tinerii reali nu corespund imaginii tale despre cum ar trebui să fie tineretul, nicio problemă.

Îți alegi tu niște tineri care corespund.

Aduci câteva mii de copii perfect respectabili, credincioși, ortodocși, disciplinați, îi pui frumos în cadru și transmiți imaginea:

Uitați, acesta este tineretul care ne place nouă.

N-am absolut nimic cu copiii aceia.

Dimpotrivă.

Au dreptul să fie ortodocși practicanți, să meargă la biserică, la pelerinaje, la întâlniri religioase și să creadă cât și cum doresc.

Asta înseamnă libertate.

Dar exact aceeași libertate o are și puștiul care dansează la Untold până la cinci dimineața.

Și fata care ascultă numai muzică americană.

Și adolescentul care nu merge niciodată la biserică.

Și cel care merge în fiecare duminică.

Și rockerul.

Și gamerul.

Și olimpicul.

Și corporatistul de 24 de ani care vorbește jumătate din zi în engleză și se gândește dacă să plece la Amsterdam.

Toți sunt România.

Statul nu are treaba să organizeze un concurs pentru titlul de „tânărul român corect”.

Și dacă nu vin singuri, îi aducem noi

Apoi ajungem la partea cu adevărat problematică.

Când instituțiile statului încep să împingă elevii spre participarea la slujbe sau manifestări religioase.

Adică nu mai este suficient să spui:

„Cine dorește este binevenit.”

Nu.

Trebuie mobilizare.

Școala.

Inspectoratul.

Profesorii.

Elevii.

Hai, copii, frumos, încolonați.

Și aici deja mie, ca om care a prins comunismul, începe să-mi sune ceva foarte cunoscut.

Pentru că și atunci exista aceeași obsesie:

Dacă omul nu gândește cum vrem noi, îl punem într-un mediu în care va învăța să gândească așa.

Băieți…

Am mai încercat.

Și Ceaușescu avea stadioanele pline

Noi, cei care am prins comunismul, știm foarte bine cum funcționa povestea.

Eram duși la manifestații.

Eram puși să aplaudăm.

Ura Ceaușescu!

Ura Partidul!

Ura realizările mărețe!

Mai băgam și orele de educație politică, săptămână de săptămână, ca să fim siguri că omul nou socialist este construit corespunzător.

Și dacă te uitai la televizor, era extraordinar.

Stadioane pline.

Tineri entuziaști.

Steaguri.

Lozinci.

Aplauze.

Coregrafii.

Un popor unit în jurul valorilor oficiale.

O singură mică problemă exista.

O bună parte dintre oamenii aceia nu credeau o boabă.

Participau pentru că trebuiau.

Aplaudau pentru că trebuiau.

Spuneau ce trebuia spus și, după aceea, acasă spuneau bancuri cu Ceaușescu.

Iar când sistemul s-a rupt, surpriză: generațiile atât de minunat „educate politic” n-au ieșit să apere educația politică.

Unii dintre noi am ajuns la Revoluție și apoi în Piața Universității.

Deci poate ar fi util să ne amintim o lecție simplă: cu japca poți obține prezență. Nu obții credință.

Poți umple un stadion.

Poți umple o piață.

Poți umple o biserică.

Poți face fotografia.

Nu poți obliga omul să creadă.

Și mai este o problemă: libertatea religioasă

Într-o democrație, statul nu trebuie să decidă în locul cetățeanului câtă religie îi trebuie.

Tocmai pentru că religia este importantă.

Credința adevărată presupune alegere.

Dacă eu merg duminică dimineața la biserică pentru că vreau, gestul meu are o semnificație.

Dacă merg pentru că m-a trimis inspectoratul, avem o problemă.

Și culmea este că asemenea excese nu fac niciun serviciu Bisericii Ortodoxe.

Din contră.

Îi dau adolescentului impresia că Biserica, școala și statul formează un fel de comitet care a decis ce trebuie să creadă el.

Excelentă metodă de a-l face să fugă de toate trei.

Vreți tinerii? Vorbiți cu tinerii pe care îi aveți

Aici este problema fundamentală.

O parte din politica românească pare că nu vrea să reprezinte societatea existentă.

Vrea să fabrice societatea care îi place.

Tinerii sunt prea occidentali?

Îi facem mai tradiționali.

Ascultă prea multă muzică în engleză?

Le explicăm noi valorile.

Nu sunt suficient de religioși?

Îi ducem la biserică.

Nu gândesc cum trebuie?

Îi educăm.

Nu votează cum trebuie?

Înseamnă că sunt manipulați de TikTok, Bruxelles, Soros, globaliști, extratereștri sau ce mai găsim săptămâna asta.

Numai o ipoteză nu luăm în calcul: poate oamenii pur și simplu nu vor ce le vindem noi.

Și atunci ai două variante.

În democrație, politicianul își schimbă oferta.

Într-un sistem autoritar, politicianul încearcă să schimbe populația.

Alegeți.

Du-te la Untold

Eu, dacă aș fi politician și aș vedea câteva sute de mii de tineri adunați într-un loc, aș fi extrem de curios.

M-aș duce acolo.

Nu neapărat să dansez la trei dimineața cu ochelari fosforescenți, că există și limite ale ridicolului.

Dar m-aș duce.

Aș vorbi cu ei.

„Băi, ce vreți de la țara asta?”

„De ce vreți să plecați?”

„De ce nu aveți încredere în politicieni?”

„Ce salariu vă trebuie ca să rămâneți?”

„Cum vă cumpărați un apartament?”

„Ce vă enervează?”

„Ce vă sperie?”

„Ce vreți să fie România peste zece ani?”

Poate aș afla ceva.

Poate aș descoperi că România reală este puțin diferită de România imaginată prin birourile partidelor.

Pentru că politica asta este.

Nu să cauți permanent cetățeanul ideal care confirmă ce gândești deja.

Ci să-l reprezinți și pe cetățeanul care nu seamănă deloc cu tine.

Nu mai împingeți societatea cu mâna

Și mai ales nu mai confundați valorile cu obligativitatea.

Vrei să promovezi familia?

Convinge.

Vrei să promovezi credința?

Convinge.

Vrei patriotism?

Fă o țară de care oamenii să fie mândri.

Vrei ca tinerii să rămână în România?

Construiește o Românie în care merită să rămână.

Dar terminați cu reflexul:

„Nu vor? Lasă că îi facem noi să vrea.”

Nu merge.

N-a mers nici măcar când statul avea Securitate, partid unic, televiziune unică și putea să ne ducă organizat cu autobuzul unde avea chef.

Cu atât mai puțin va merge acum, când un adolescent are în buzunar acces instantaneu la întreaga planetă.

Și mai produce ceva această încercare permanentă de a băga valori pe gât.

Furie.

Mai rău îi enervezi.

Mai rău îi îndepărtezi.

Mai rău fug de tine.

După care, la alegeri, apar aceleași fețe uluite:

„Dar tinerii de ce nu ne iubesc?”

Pentru că nu i-ați ascultat.

Ați încercat să-i educați.

Nu i-ați reprezentat.

Ați încercat să-i corectați.

Nu v-ați dus în lumea lor.

Ați încercat s-o desființați și să le construiți alta.

Băieți, politica nu se face așa.

Și, în general, nu faci contra vântului.

Că s-ar putea să te uzi.

Doar zic.

GHEORGHIȚĂ ȚIBULEAC