OPINIA LUI ȚIBULEAC. Cine mai are legitimitate să conducă România?

România traversează o criză politică ce are măcar meritul de a clarifica brutal raporturile de putere. De luni bune, partidele reușesc mai ușor să blocheze sau să dărâme o formulă de guvernare decât să construiască una. Dincolo de numele vehiculate pentru Palatul Victoria, aceasta este problema reală: avem suficiente forțe politice capabile să spună „nu”, dar niciuna suficient de puternică pentru a transforma singură acel „nu” într-un „da”.

Pentru a înțelege blocajul trebuie să revenim la parlamentarele din 2024. Cine le-a câștigat?

Formal, PSD, cu aproximativ 22%. AUR a obținut circa 18%, PNL 14%, iar USR aproximativ 12%. Cu alte cuvinte, românii nu au dat nimănui cheile țării. Au produs un Parlament fragmentat, în care guvernarea nu poate exista decât prin negociere.

PSD poate spune legitim că a ieșit primul. Nu poate spune că alegătorii i-au acordat dreptul de a guverna singur. AUR își poate invoca rezultatul parlamentar și milioanele de voturi obținute ulterior de George Simion la prezidențiale, dar nu poate pretinde că a câștigat scrutinul prezidențial. PNL poate propune un premier, însă un partid de aproximativ 14% nu poate transforma o nominalizare într-o victorie electorală pe care nu a avut-o. USR se află, în esență, în aceeași situație.

Toți au legitimitate. Nimeni nu are suficientă pentru a conduce singur.

Aici începe problema actuală.

Un premier provenit dintr-un partid de 10%, 14% sau 20% poate fi perfect legitim constituțional dacă obține votul Parlamentului. Dar legitimitatea constituțională nu este același lucru cu mandatul electoral personal. Poți fi un administrator competent, un negociator eficient sau un politician respectat la Bruxelles. Poți deveni chiar un premier foarte bun. Asta nu înseamnă însă că ai câștigat alegerile.

Este diferența dintre a fi desemnat să guvernezi și a fi ales pentru a conduce.

Din acest motiv, discuția despre Siegfried Mureșan nu trebuie redusă nici la elogii, nici la atacuri. Experiența sa europeană poate fi un avantaj real. Dar politic, el nu vine după ce a condus un partid spre o victorie parlamentară și nici după o campanie națională câștigată în nume propriu. Poate deveni un premier competent și poate reuși să construiască o majoritate. Va fi judecat, dacă ajunge acolo, după rezultate. Nu este însă nevoie să-i inventăm retrospectiv o victorie electorală.

Aceeași măsură trebuie aplicată tuturor.

Criza actuală demonstrează cât de ușor este să formezi o majoritate împotriva cuiva și cât de greu este să formezi una pentru cineva. Poți strânge voturile necesare pentru a răsturna un guvern. A doua zi apare însă întrebarea pe care nicio moțiune de cenzură nu o poate rezolva: ce pui în loc?

Dacă dai jos un guvern fără să poți construi altul, ai rezolvat o problemă de partid și ai creat una de stat. Când blocajul durează luni, nu mai vorbim doar despre tactică parlamentară, ci despre incapacitatea clasei politice de a transforma mandatele primite de la cetățeni în guvernare.

Nici președintele Nicușor Dan nu poate fi scutit de această critică. Faptul că are cea mai puternică legitimitate electorală individuală dintre principalii actori politici nu înseamnă că deciziile sale sunt automat corecte. Dimpotrivă: un mandat puternic aduce o responsabilitate pe măsură.

Nicușor Dan a câștigat turul al doilea al prezidențialelor din 2025 cu peste 6,1 milioane de voturi și 53,60%. Acesta este un fapt electoral, nu o opinie. Dar cele peste șase milioane de voturi nu pot deveni o scuză pentru întârzieri, greșeli sau blocaje. Președintele trebuie judecat după felul în care își exercită atribuțiile, după capacitatea de mediere și după soluțiile pe care le găsește atunci când sistemul politic intră în impas.

Critica este, așadar, nu doar legitimă, ci necesară. Există însă o diferență esențială între a critica felul în care Nicușor Dan își exercită mandatul și a contesta existența acelui mandat.

Prima este democrație. A doua înseamnă să te cerți cu rezultatul urnelor.

Aceeași logică se aplică PSD. Dacă ești cel mai mare partid parlamentar și ai forța necesară pentru a decide soarta unui guvern, nu poți susține la nesfârșit că responsabilitatea pentru ceea ce urmează aparține exclusiv altora. Puterea de veto este tot putere, iar puterea produce responsabilitate chiar și atunci când alegi să nu guvernezi.

Nu poți fi suficient de puternic pentru a decide cine pleacă și, în același timp, complet nevinovat când nu se poate decide cine vine.

Principiul este valabil pentru PSD, PNL, USR, AUR și pentru toate celelalte formațiuni. Legitimitatea nu își poate schimba definiția în funcție de partidul despre care vorbim.

În această ecuație, obsesia pentru sondaje devine secundară. Simion are 35 sau 40%, Bolojan 20 sau 25%, Nicușor Dan crește sau scade. Sunt informații relevante pentru partide și sociologi, dar România nu își schimbă Parlamentul în fiecare lună după ultimul barometru de opinie.

Sondajul măsoară o stare de spirit. Alegerile distribuie puterea.

Dacă AUR consideră că raportul actual de forțe din societate nu mai corespunde Parlamentului ales în 2024, există o metodă democratică de a demonstra asta: alegerile. Dacă PNL crede că valorează astăzi mult mai mult decât cele aproximativ 14 procente obținute atunci, la fel. Dacă PSD consideră că rămâne principala forță politică, o poate confirma tot la urne.

Până atunci, fiecare lucrează cu mandatele pe care le are, nu cu cele pe care sondajele îi promit că le-ar putea avea.

De aici rezultă poate diagnosticul cel mai incomod: România nu traversează doar o criză de guvern, ci o criză de autoritate politică.

Avem președinți de partide, europarlamentari experimentați, foști și actuali miniștri, administratori locali și politicieni omniprezenți în spațiul public. Dar când vine momentul elementar al politicii — construirea unei majorități capabile să guverneze — mecanismul se blochează.

Nimeni nu este suficient de puternic pentru a conduce singur. Aproape fiecare este suficient de puternic pentru a bloca.

Președintele nu poate guverna în locul Parlamentului și nici nu trebuie să o facă. România nu este o republică prezidențială. El are însă obligația de a folosi autoritatea funcției pentru a împinge sistemul spre o soluție constituțională. În același timp, partidele nu se pot ascunde la nesfârșit în spatele Cotroceniului. Președintele desemnează candidatul; majoritatea trebuie construită în Parlament.

Și aici se vede cât valorează politic un lider.

Nu în sondaje, nu în studiourile de televiziune și nici în capacitatea de a-și distruge adversarul pe rețelele sociale, ci în capacitatea de a convinge cetățenii să-l voteze și apoi de a transforma voturile într-o majoritate capabilă să guverneze.

Parlamentarele din 2024 au produs fragmentare. Prezidențialele din 2025 au produs un câștigător clar în turul final. Asta nu înseamnă că președintele trebuie să conducă Guvernul. Înseamnă doar că există o asimetrie politică evidentă: Cotroceniul are un titular ales direct de peste șase milioane de cetățeni, în timp ce Parlamentul încearcă să transforme procentele fragmentate din 2024 într-o formulă coerentă de guvernare.

De aceea, radicalismul antinicușorist este la fel de steril ca orice altă formă de tribalism politic. Președintele poate fi criticat pentru decizii, întârzieri, greșeli, oameni aleși prost sau oportunități ratate. Asta presupune democrația. Contestarea permanentă a legitimității celui care a câștigat alegerile nu ține însă loc de proiect politic.

La fel cum antipatia față de PSD nu șterge voturile PSD, antipatia față de AUR nu anulează voturile AUR, iar simpatia pentru PNL sau USR nu le mărește retroactiv procentele.

Democrația devine serioasă tocmai atunci când suntem obligați să recunoaștem voturile celor cu care nu suntem de acord.

Până la următoarele alegeri, realitatea este simplă: președintele are mandatul său, Parlamentul are configurația sa, partidele au procentele lor, iar orice guvern are nevoie de o majoritate.

Dacă actuala clasă politică nu reușește să transforme această aritmetică într-o guvernare funcțională, problema nu mai poate fi redusă la Nicușor Dan, Bolojan, Simion, PSD, PNL sau USR.

Problema este sistemul politic în ansamblu.

România nu duce lipsă de oameni care revendică puterea. Duce lipsă de lideri capabili să transforme revendicarea în majoritate, majoritatea în guvernare și guvernarea în rezultate.

Asta nu se repară cu încă un sondaj favorabil și nici cu încă o rundă de furie pe Facebook.

Se repară prin politică.

Iar politica, mai devreme sau mai târziu, se întoarce acolo de unde își ia legitimitatea: la vot.

Gheorghiță Țibuleac (Farmacist)