OPINIA LUI ȚIBULEAC. România pe avarii. Cât mai poate funcționa o țară fără un Guvern adevărat?
România nu este neguvernată. Dar este, de aproape cinci luni, o țară administrată în regim de avarie. Iar diferența este uriașă. Un stat poate funcționa o vreme fără un Guvern cu puteri depline. Poate plăti salarii și pensii, poate ține ministerele deschise și serviciile publice în funcțiune. Ceea ce nu poate face la nesfârșit este să amâne marile decizii și să pretindă că această amânare nu are un preț.
30 septembrie 2026 ar fi trebuit să fie ziua ieșirii din interimat. Nu a fost. Cabinetul propus de Siegfried Mureșan nu a primit votul de încredere al Parlamentului: 182 de voturi pentru, în condițiile în care erau necesare minimum 233. România rămâne astfel sub conducerea unui Guvern demis, condus interimar de Ilie Bolojan.
Criza nu mai poate fi privită ca un simplu accident parlamentar. Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură la 5 mai, iar de atunci tentativele de construire a unei noi majorități au eșuat. Problema nu mai este dacă interimatul poate continua juridic, ci cât își permite România să continue economic și administrativ în această stare.
Constituția spune limpede că un Guvern al cărui mandat a încetat îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul Executiv. Cu alte cuvinte, România are un Guvern care poate administra țara, dar nu unul care dispune de întreaga forță politică necesară pentru a-i schimba direcția.
Există, totuși, și câteva avantaje ale interimatului. Cel mai important este continuitatea. Statul nu se închide pentru că partidele nu se înțeleg. Ministerele funcționează, administrația continuă, iar serviciile esențiale sunt asigurate. În plus, limitarea atribuțiilor unui Executiv demis reduce posibilitatea unor schimbări politice majore într-un moment în care acesta nu mai beneficiază de încrederea Parlamentului.
Dar aceste avantaje sunt valabile numai dacă interimatul este scurt. O soluție constituțională gândită pentru tranziție devine o problemă atunci când tranziția se transformă în normalitate.
Iar economia nu are funcția de „interimar”.
Comisia Europeană estima pentru România, în prognoza sa din mai, o creștere economică de doar 0,1% în 2026, o inflație medie de 7%, un deficit public de aproximativ 6,2% din PIB și o datorie publică în creștere. Există și semnale mai bune: deficitul bugetar s-a redus semnificativ în primele șapte luni ale anului. Tocmai aici apare paradoxul: România începe o corecție economică dificilă, dar nu are un Guvern cu puteri depline care să-i garanteze continuitatea.
Piețele nu participă la negocierile dintre partide și nu așteaptă conferințele de presă ale liderilor politici. Ele pun un preț pe risc. Iar riscul politic, mai devreme sau mai târziu, devine cost economic: dobânzi, investiții amânate, neîncredere și presiune asupra finanțelor statului.
Una dintre problemele cele mai concrete este rectificarea bugetară. În spatele acestui termen tehnic sunt spitale, ambulanțe, autorități locale, investiții, salarii și furnizori. Când banii trebuie redistribuiți pentru ca instituțiile să poată funcționa până la sfârșitul anului, criza politică încetează să mai fie o dispută televizată și începe să producă efecte în viața reală.
Dar poate cel mai mare minus al interimatului prelungit este altul: diluarea responsabilității. Guvernul poate spune că atribuțiile îi sunt limitate. Partidele pot spune că nu ele guvernează. Parlamentul poate cere Executivului soluții, iar Președinția poate cere partidelor o majoritate. Fiecare poate avea o parte de dreptate și, totuși, rezultatul să fie unul periculos: o putere la care participă toți, dar pentru care nimeni nu răspunde pe deplin.
După votul de astăzi, perspectiva alegerilor anticipate devine inevitabil parte a discuției. Dar nici anticipatele nu sunt o soluție magică. Înseamnă timp, campanie electorală și noi negocieri după scrutin, fără garanția că viitorul Parlament va produce automat o majoritate mai coerentă. La fel, instalarea în grabă a oricărui Cabinet nu rezolvă problema dacă acel Guvern nu dispune de o majoritate capabilă să susțină bugetul și reformele importante.
România nu are nevoie pur și simplu de un Guvern. Are nevoie de un Guvern capabil să guverneze.
Cel mai periculos efect al actualei crize poate fi însă obișnuința. O țară se poate obișnui cu provizoratul, cu miniștri interimari, cu decizii amânate și cu explicația permanentă că „nu se poate acum”. Instituțiile se deschid dimineața, salariile și pensiile sunt plătite, magazinele funcționează, iar viața merge înainte. Apare astfel impresia că nu se întâmplă nimic grav.
Aceasta este capcana.
Crizele instituționale nu arată întotdeauna ca o clădire în flăcări. Uneori arată exact ca o zi obișnuită. Doar că o investiție se amână. O reformă se amână. O decizie se amână. Încrederea scade puțin. Costurile cresc puțin. Iar fiecare „puțin”, acumulat suficient de mult, devine mult.
Există totuși și o concluzie pozitivă: instituțiile statului român rezistă. România nu s-a prăbușit pentru că un Guvern a fost demis. Constituția asigură continuitatea, administrația funcționează, Parlamentul funcționează, iar mecanismele democratice continuă să opereze. Este o dovadă de reziliență instituțională.
Dar reziliența nu trebuie confundată cu guvernarea.
La 30 septembrie 2026, după încă o tentativă eșuată de învestire, întrebarea importantă nu este cine a câștigat ultima rundă politică. Întrebarea este cât timp își mai permite România să fie administrată fără să fie, în sensul deplin al cuvântului, guvernată.
România a demonstrat că poate rezista în interimat. Acum trebuie să demonstreze că poate ieși din el.
Pentru că interimatul este o soluție pentru continuitatea statului. Nu poate deveni un mod de a conduce o țară.
Farmacist Gheorghiță Țibuleac
Corespondent, Ocna Șugatag
