OPINIA LUI ȚIBULEAC. Șandramaua se prăbușește. Și abia a început
Nu sunt deloc șocat de ce se întâmplă acum. De haos, de isterie, de amenințări, de decizii aberante, de oameni și instituții care par că și-au pierdut complet busola. Am spus acum câteva luni că din septembrie începe marea nebunie. Nu pentru că am glob de cristal, ci pentru că era destul de simplu de văzut unde duc lucrurile. Acum au ajuns la scadență. Avem două crize care lovesc simultan: una în exterior, Rusia, și una în interior, România. Sunt două situații complet diferite, dar au ceva în comun: două sisteme rămase cu tot mai puține soluții reale, care compensează prin zgomot, agresivitate și încercarea de a transfera costurile asupra altora.
Rusia este sub o presiune enormă. Războiul costă, economia este împinsă tot mai tare spre susținerea efortului militar, iar pe front Moscova nu reușește să obțină victoria strategică pe care și-a imaginat-o. Ce faci când nu poți câștiga suficient pe front? Ataci în altă parte. Sabotaj, atacuri cibernetice, dezinformare, operațiuni de influență, provocări, manipulare, alimentarea extremismului și a conflictelor interne. Tot ce poate slăbi Europa fără o confruntare militară directă cu NATO.
Exact despre asta vorbeam acum câteva luni și exact asta vedem. Rusia va zbiera, va amenința, va provoca și va încerca să inducă permanent impresia că este la un pas de o escaladare devastatoare. Dar aici este greșeala pe care o fac mulți: zgomotul nu este întotdeauna semnul puterii. Uneori este semnul lipsei de opțiuni.
Și acum să venim acasă. România are propria ei bombă cu ceas. Ani întregi am cumpărat liniște cu bani împrumutați. Am mărit cheltuieli, am inventat excepții, am protejat privilegii, am creat instituții, am umflat aparatul public și am amânat reformele. Mai dăm niște bani, mai facem o schemă, mai inventăm un program, mai rostogolim deficitul, mai trece un an.
Numai că există o problemă foarte simplă: la un moment dat se termină banii. Și atunci începe circul adevărat. Pentru că reforma sună extraordinar până când descoperi că reforma înseamnă să pierzi chiar tu ceva: un post, un privilegiu, o sinecură, un contract, o agenție, o excepție fiscală, o bucată de putere. Din momentul acela nu mai există discursuri despre modernizarea României. Există luptă. Sistemul se apără, se ceartă, se acuză, se amenință, inventează dușmani, lovește unde este mai simplu și pune costurile inclusiv pe oameni care nu au nicio vină pentru dezastrul acumulat ani întregi. Pentru că nimeni nu vrea să spună propoziția simplă: petrecerea s-a terminat.
România nu mai are luxul de a cumpăra pace politică la infinit. Când dispare banul care unge toate rotițele, ies la suprafață conflictele pe care banii le ascundeau. De aceea este atâta isterie. Nu asistăm doar la o ceartă politică mai urâtă decât de obicei, ci la lupta pentru distribuirea pierderilor. Cine plătește? Bugetarul, privatul, pensionarul, antreprenorul, contribuabilul, administrația sau clientela politică? Fiecare încearcă să împingă nota de plată către celălalt.
Și aici apare asemănarea cu Rusia. Nu între cele două țări, ci între comportamentele sistemelor sub presiune: când soluțiile dispar, începe urletul. Mușcă, amenință, caută vinovați, pedepsește, produce haos și încearcă să convingă pe toată lumea că problema este în altă parte.
Pentru că realitatea este singurul adversar pe care propaganda nu îl poate învinge la nesfârșit. Poți minți despre deficit, dar nu poți plăti facturile cu minciuna. Poți minți despre economie, dar nu poți fabrica prosperitate prin comunicate de presă. Poți amenința Europa, dar nu poți transforma amenințarea într-o victorie militară. La un moment dat realitatea vine și își cere banii. Iar acum a venit scadența.
De aceea cred că va fi mai rău înainte să fie mai bine. Vor fi luni foarte urâte, cu scandaluri, măsuri proaste, reculuri, conflicte, manipulare și multă isterie. Este extrem de inconfortabil să privești toate astea când ești chiar în interiorul șandramalei care trosnește. Dar nu orice trosnet înseamnă că se prăbușește țara. Uneori se prăbușește doar mecanismul prin care ai amânat realitatea ani întregi.
România nu dispare. Europa nu dispare. Dar perioada în care orice problemă putea fi împinsă încă șase luni mai încolo se termină. Iar asemenea iluzii nu mor elegant. Mor urlând. Asta auzim acum. Și abia a început.
Farmacist Gheorghiță Țibuleac
