PLEDOARIE PENTRU CARTEA TIPĂRITĂ (I). Mia Hodiș: Povestea unei cărți-copile din Galaxia Gutenberg

În maternitatea-tipografie Gutenberg, dimineața mirosea a lapte de cerneală și a scutece calde de hârtie. Mașinile torceau ca niște pisici uriașe, cu mustăți de role și lăbuțe de cauciuc, iar pe masa lungă, sub lumina albă, s-a ivit o carte-copilă, proaspăt legănată din pagini. Avea obrajii copertei netezi, spinarea mlădioasă și un nume cusut pe piept ca o fundă de botez: „Fata babei și fata moșneaguluiˮ.

Tipografii au primit-o cu degete curate, de parcă ar fi ridicat un pui de lună căzut într-un sertar. I-au îndreptat colțurile, i-au pieptănat foile, i-au suflat praful nevăzut dintre rânduri. Unul a spus: „E gataˮ. Dar cartea știa că nu era gata. Abia se născuse. Înăuntrul ei, cuvintele dădeau din picioare ca niște iezi nerăbdători, propozițiile clipoceau ca un acvariu cu povești, iar literele se țineau de mâini, să nu se piardă prin lume.

Apoi o doamnă doctoriță de cărți a condus-o cu grijă spre Galaxia Gutenberg, librăria care nu era doar librărie, ci centru de primire și îngrijire pentru bebeluși de hârtie. Acolo, rafturile erau pătuțuri înalte, etichetele erau brățări de maternitate, iar vânzătoarele vorbeau încet, ca să nu sperie titlurile mici. Cartea a fost așezată între surori lucioase și verișori broșați. A simțit cum librăria respiră în jurul ei: un castel plin cu miros de hârtie de toate culorile, lipici bun, povești nerăbdătoare, promisiuni și puțină ploaie adusă de tălpile cititorilor.

Primele zile au fost un carusel de priviri. Copiii treceau pe lângă ea ca niște comete cu ghiozdane. Mamele o ridicau, o răsfoiau, o lăsau la loc. Tații citeau prețul cu fruntea ușor încrețită, ca pe o ghicitoare. Cartea învăța răbdarea. Își ținea povestea strâns la piept și aștepta. Știa că undeva exista o casă pentru ea, o pernă, o masă, o pereche de palme mici în care să-și poată deschide toate ferestrele.

Dar într-o după-amiază a venit domnul Vasile. Purta o sacoșă, două gânduri grăbite și un mers de vapor pe furtună. S-a întors prea brusc, s-a izbit de raftul librăriei, iar lumea a făcut „bufˮ, „vaiˮ și „aoleuˮ în același timp. Cartea a alunecat din pătuțul ei și a căzut pe jos. Pentru o clipă, podeaua i s-a părut o planetă rece. O pagină i s-a îndoit ca o urechiușă speriată. Domnul Vasile s-a roșit până la nasturi, a ridicat-o cu grijă și a netezit-o, murmurând iertare peste coperta ei ca peste un genunchi julit. Librăria a suspinat, raftul a scârțâit vinovat, iar cartea a înțeles că și accidentele pot avea mâini blânde la sfârșit.

A doua zi a intrat Miriam.

Avea bucle castanii, ochișori larg deschiși de curiozitate și mersul acela rar al copiilor care nu calcă pe podea, ci pe întrebări. S-a oprit în fața raftului. Cartea a simțit-o înainte să fie atinsă. A fost ca atunci când o fereastră presimte primăvara. Miriam a întins mâna și a luat-o. Nu repede, nu la întâmplare, ci ca pe un pui de pasăre rănit și înfometat de metafore.

A deschis-o.

Atunci, toate literele au început să lumineze pe dinăuntru. Mirosul de tipar s-a ridicat ca o degustare de ciocolată fierbinte pentru minte. Miriam a apropiat nasul de pagini și a zâmbit. Cartea s-a rușinat dulce. Nu știa că poate fi mirosită ca o grădină după ploaie, gustată cu ochii, ascultată cu degetele. Când fetița a șoptit titlul, „Fata babei și fata moșneaguluiˮ, numele cărții a tresărit, fiindcă, pentru prima dată, cineva îl rostea ca pe o chemare.

Acasă la Miriam, volumul a primit un pat lângă veioză și trei inspectori cu blană: cei trei căței ai fetiței, mari cititori și ei. Primul mirosea pagina întâi cu seriozitate de profesor. Al doilea se culca lângă carte, ca să audă mai bine foșnetul. Al treilea, cel mai mic, încerca să dea pagina cu boticul și se mira că poveștile nu latră, ci murmură. Miriam râdea și îi certa în șoaptă, iar cartea se simțea înconjurată de o haită de nori calzi.

Seara, fetița a luat-o în brațe. Nu a fost o îmbrățișare oarecare, ci una în care o carte devine casă, iar un copil devine bibliotecă vie. Paginile s-au lipit de pijamaua ei ca niște fluturi cuminți. Povestea a început să curgă: când miere, când pârâu, când clopoțel ascuns într-o nucă. Miriam asculta cu obrajii aprinși, cățeii respirau fericiți, iar cartea își dăruia energia pagină cu pagină, ca o portocală de lumină desfăcută în felii.

De atunci, cartea-copilă nu a mai fost doar „Fata babei și fata moșneaguluiˮ. A fost cartea lui Miriam. Avea pe copertă urme fine de iubire, la colțuri mici amintiri, iar între pagini, firimituri invizibile de uimire. În fiecare seară, când era deschisă, din ea ieșea un abur vesel, o efervescență de poveste, ca și cum tipografia, librăria, raftul, domnul Vasile, cei trei căței și fetița cu bucle castanii ar fi încăput toți într-o singură respirație.

Și poate asta este bucuria unei cărți: să fie primită ca un nou-născut, mirosită ca pâinea caldă a imaginației, răsfoită ca o pădure cu poteci de dor, apoi iubită până când nu mai stă pe raft, ci în inimă.

Un cititor veșnic îndrăgostit de carte,

MIA HODIȘ, redactor-şef la Editura Galaxia Gutenberg (Tg. Lăpuș)

Nota redacției:

Cotidianul Glasul Maramureșului a declanșat o campanie de presă sub forma unei mese rotunde cu tema „Ce miros și ce gust au cărțile print? Pledoarie pentru lectura tradițională”, un demers jurnalistic dedicat reflecției asupra rolului cărții tipărite în societatea contemporană.

Prin această inițiativă, organizatorii își propun să deschidă un dialog amplu despre lectura în format tipărit, despre valoarea ei culturală și emoțională, dar și despre locul pe care cartea clasică îl mai ocupă într-o lume tot mai digitalizată, dominată de ecrane și conținut online.

Campania invită cititorii, autorii, profesorii, bibliotecarii și toți cei interesați de cultură să își exprime punctul de vedere asupra temei propuse, într-un spațiu de dezbatere deschis și liber. Contribuțiile nu sunt limitate ca dimensiune, organizatorii încurajând opinii autentice, personale și argumentate.