POVESTIRILE LUI PAUȘENIUC. Cum am ratat glorios în fața Luminiței Huțupan și am intrat, totuși, în istoria handbalului românesc

Pe 16 august 2022, în vechea Sală Polivalentă din Bistrița, handbalul românesc și-a pus hainele de gală pentru meciul de retragere al marii jucătoare Valentina Ardean-Elisei. O seară plină de emoție, nostalgie și aplauze nesfârșite pentru una dintre cele mai iubite extreme ale României.

Pe teren au reapărut nume care au făcut cândva Europa să tremure: Luminița Huțupan Dinu, Paula Ungureanu, Narcisa Lecușanu, Aurelia Brădeanu, Oana Manea, Adriana Nechita, Ionela Stanca, Luciana Popescu-Marin, Valeria Motogna, Magda Paraschiv și multe alte glorii care au ridicat sala în picioare.

Iar eu?
Eram acolo în calitate de fotoreporter serios. Foarte serios. Atât de aproape de teren încât simțeam respirația jucătoarelor, trosnetul parchetului și probabil și strategia tactică a echipelor. Eram concentrat maxim, cu aparatul pregătit să surprind cadre istorice.

Numai că istoria avea alte planuri.

La un moment dat, dintre toate legendele prezente, se apropie de mine însăși Patricia Vizitiu. Relaxată, zâmbitoare și cu o idee care părea venită după o combinație între handbal și comedie absurdă.

— „Hai să facem schimb. Dă-mi aparatul foto și intră tu pe teren!”

Am râs. Ea nu.

Am clipit de câteva ori, convins că ori am inhalat prea multă rășină de pe parchet, ori trăiam un episod paralel produs de emoția evenimentului. Dar Patricia era cât se poate de serioasă.

Și, ca orice om responsabil aflat într-o situație complet iresponsabilă… am acceptat.

În secunda următoare, s-a produs imposibilul.

Patricia a luat aparatul foto de parcă făcea asta de o viață, iar eu — om cu acreditare media și condiție fizică aproximativ egală cu a unui bibliotecar după sărbători — am pășit pe teren.

Sala a amuțit.

Probabil că spectatorii credeau că asistă la un nou regulament experimental al federației: „introducerea fotografului surpriză în atac pozițional”.

Comentatorii TV au rămas și ei blocați. Pentru câteva secunde, probabil au verificat dacă sunt pe postul corect sau dacă au intrat accidental pe un reality-show sportiv.

Și atunci a venit momentul magic.

Adriana Nechita îmi pasează mingea.
Primesc.
Fac doi pași.
Publicul inspiră adânc.

În fața mea: legenda absolută, Luminița Huțupan Dinu.

În mintea mea deja vedeam reluările, titlurile din presă și probabil o convocare întârziată la națională.

Șutez.

Sau, mai exact… încerc să șutez.

Pentru că, în acel moment dramatic, am descoperit cel mai important adevăr al handbalului de performanță: clisterul nu este un moft.

Mingea mi-a scăpat elegant din mână și a plecat într-o traiectorie care nu amenința poarta, ci mai degrabă instalația de nocturnă a sălii. Balonul a trecut peste poartă într-un stil artistic imposibil de apărat chiar și de Huțupan.

Publicul a izbucnit în râs și aplauze.

Eu priveam mingea cum zboară spre infinit și mă gândeam că exact așa plecase și cariera mea în handbal: rapid și fără direcție.

Dar, chiar și fără gol, momentul a rămas unul istoric.

Foarte puțini bărbați se pot lăuda că au jucat într-un meci de retragere al unei legende a handbalului feminin românesc. Și probabil și mai puțini pot spune că au ratat spectaculos sub privirile unora dintre cele mai mari handbaliste din istoria României.

În acea seară, la Bistrița, handbalul a oferit emoție, nostalgie și spectacol.
Iar eu am oferit dovada clară că talentul fotografic nu se transferă automat în brațul de șut.

Mircea Paușeniuc