PUNCT DE VEDERE. Dependenţa de ipocrizie

Ieri, 4 iunie 2024, presa băimăreană a scris şi nu prea despre modul în care un individ a defectat dintr-un partid şi s-a arătat susţinător înflăcărat al unui alt culegător de popularitate, ambii de sorginte mediocră.

Parcursul primului mi-a adus aminte de un roman al celebrului romancier francez, Honore de Balzac, Illusions perdues (Iluzii pierdute), în care autorul descrie mărirea şi decăderea a doi tineri, Lucien şi David, şi despre a căror naivitate scrie un citat fabulos: ,,căinţa este o virginitate pe care sufletul nostru o datorează lui Dumnezeu… un om care se căieşte de două ori este prin urmare un ticălos dezgustător”.

Revin la personajul ce s-a obscurizat ieri printre filele ultime ale jurnalelor din civitas, Rivulus Dominarum.

Nu-i enunţ numele sub nicio formă. Pentru că este neimportant. Importantă, zic eu, va fi conturarea caracterului şi principiilor unui obsecvios în relaţiile cu cei cărora le vinde iluzii atunci când îşi doreşte să-şi mai contureze zerouri la conturile bancare existente.

Îl vedem apărând în spaţiul public doar în preajma campaniilor electorale. Adulmecă mirosul de putere şi se cocoţează în proximitatea celor ce i-ar putea facilita accesul la niscaiva lucrări bugetate de stat, oareşce funcţii dătătoare în viitor la loc decidenţial semnării unor contracte fructoase financiar şi multe alte asemenea împilări ale banului public.

Înainte de a ieşi din casă, se propteşte în faţa oglinzii, face exerciţii de grimasă, se admiră şi laudă în gând, apoi se ferchezuieşte şi, ţifraş ca un psittaciformes stacojiu, apare în mijlocul celor antamaţi să-l aştepte şi aclame.

După patru-cinci runde de aşa-zisele băi de mulţime preplătite, se refugiază în caliţcă şi aşteaptă rivalii să vină cu oferte.

Desigur, nu cumva să vă închipuţi că, pus pe un tron pe al cărui frontispiciu scrie putere, fără a avea vreun sfetnic destoinic, ar putea sălăşlui multă vreme fără a-şi zdrobi coccisul la prima semnătură care l-ar putea adăposti în încăperi păzite de gardieni nemiloşi.

Trecem peste inerentele amănunte ce ni-l clasează în sfera oportuniştilor şi revenim la el, vânzătorul de iluzii, alergătorul după putere, folosindu-se de minciună.

Parcursul lui prin sedii de partide nu-l putem denumi ca fiind unul politic. Îl definesc ca fiind un individ instabil, incoerent şi fără niciun interes concret pentru naivii ce-l ascultau şi care-şi împărtăşeau necazul unui ipocrit lipsit de scrupule.

Apare covrigarul în oraşul scăldat de Râul Doamnelor şi stacojiul trimite o misivă electronică:,,vrei să te ajut la primărie? Dacă da, fă-ţi o poză cu mine, dă-mi o sinecură în satul cu miniştri şi las fraierii să-l voteze numa pe corigent”. Răspunsul covrigarului vine instant: ,,numai atât?”. La care oportunistul simte breşa şi plusează: ,,ei, cum aşa? Mai pune-l pe fostul sindicalist să picure şi câteva file cu poza ilustrului poet naţional şi batem palma”.

Membrii din partidul condus de hirotonisit află de trădare şi cer explicaţii. Fără pic de ruşine, se cocoţează pe un scaun şi, de la înălţimea artificial creată, le spune că se căieşte, că-i pare rău, dar nu putea continua deoarece nu a simţit susţinere suficientă şi el nu poate fi perdant în urbea ce i-a consacrat stupizenia.

Asta era cea de-a doua căinţă. Prima a fost cu o lună înainte, când a debarcat fix din barca vopsită în roşu a celor în care, ieri, a urcat din nou.

Honore de Balzac va rămâne nemuritor nu doar prin citatul anterior enunţat, ci şi ca un profet al androginior ce vor călca pragul sediilor de partide.

Vedem ce defectări vor urma, vedem ce androgini vom alege.

Scris şi semnat de

Dorin Ioan COSTE  – de Ciolt

 

GlasulMM
GlasulMM