22 DECEMBRIE 1989. În Baia Mare a fost o Revoluție pașnică
Spre deosebire de alte orașe din țară, în Baia Mare, Revoluția s-a desfășurat oarecum pașnic. Fără lunetiști, fără teroriști, fără amfibii pe străzile orașului, fără baricade. În schimb, oamenii și-au manifestat din plin frenezia, ieșind din locuințe, cântând, agitând steaguri, plângând, îmbrățișându-se.
În dimineața zilei de 22 decembrie 1989 era liniște, deși în aer plutea încordarea. Băimărenii au explodat după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, din jurul orei 13.00. Pe toate străzile se formau ad-hoc coloane de oameni care se îndreptau spre centrul orașului.
Peste strigătele de bucurie se auzeau claxoanele mașinilor. Cei mai mulți cântau „Deșteaptă-te, române!”. Au fost un vacarm și o euforie de nedescris. Autobuzele care duceau muncitorii din schimbul doi au fost oprite de demonstranți, pentru ca oamenii să se coboare și să se alăture mulțimii ce înainta spre centrul orașului.
În fața Palatului Administrativ din Baia Mare, subiectul predilect de discuție era fuga prim-secretarului de partid, Vasile Bărbuleț (cu o mașină de salvare, care și-a făcut loc printre demonstranți – dar acest amănunt nu s-a știut decât a doua zi). Pe platoul din fața Centralei Minelor (actuala Piață a Revoluției) oamenii, furioși, sfâșiau tablourile cu Ceaușescu, iar cărților de propagandă li se dădea foc.
La balconul Centralei s-au instalat o stație de amplificare și un microfon, prin dreptul căruia s-au perindat mai multe persoane, care țineau să-și exteriorizeze sentimentele în fața mulțimii. În apropiere (cam în zona stației de autobuz) cineva a instalat pe capota unei mașini un televizor portabil, în fața căruia s-a format imediat un ciorchine de oameni. Era în jurul orei 14.00. Cei din sediul televiziunii cereau insistent ajutor populației și armatei, reclamând că sunt atacați de trupele teroriste.
La un moment dat, cineva a solicitat să se păstreze un moment de reculegere în memoria martirilor Revoluției. În piață s-a așternut, preț de câteva secunde, o liniște nefirească. Era o dovadă suficientă a puterii ce o aveau oamenii împreună, a faptului că stăpâneau situația, dincolo de dramatismul momentului.
A doua zi, pe 23 decembrie, la primele ore ale dimineții, are loc prima ședință a CJFSN, pe care o prezidează Crăciun, fostul director de la IPIC-CF, dar care e așa de răgușit, încât nu poate vorbi. Din acest motiv, ședința se transformă într-o adunare zgomotoasă. Se citește lista membrilor Consiliului și se fac noi propuneri (mulți se autopropun).
Pe la ora 10.00, prima alarmă. Același Crăciun apare la balconul Palatului Administrativ și strigă cu disperare mulțimii să se împrăștie în cea mai mare grabă, afirmând că a primit un telefon potrivit căruia trupele de Securitate de la Șomcuta Mare au pătruns în oraș și au ordin să tragă în civili. Se instalează panica.
O oră mai târziu, în zona Spitalului Județean chiar se aude un zgomot asemănător cu răpăitul de mitralieră, venind dinspre centrul orașului. Oamenii fug speriați care încotro. Unii spun că se trage la Gară, alții că securiștii sunt la Stadion, sub Dealul Florilor, iar o parte din trupe a ajuns la cinematograful „Dacia”. Apoi, în oraș, s-a răspândit un alt zvon: apa din barajul de la Firiza e otrăvită. Lumea asediază magazinele și cumpără suc și apă minerală, pentru a-și face provizii.
