Cazul Dumbrava: Compasiunea nu poate înlocui legea
Cazul Dumbrava a reușit să scoată la suprafață una dintre cele mai sensibile răni ale societății românești: ce facem cu oamenii pe care statul îi uită?
De o parte sunt cei care văd în Viorel Pașca un om care și-a dedicat ani din viață unor bătrâni abandonați, oameni fără sprijin, fără familie și fără alte soluții. Pentru aceștia, imaginea este una simplă: un om care a făcut ceea ce instituțiile statului nu au reușit să facă.
De cealaltă parte sunt cei care atrag atenția că, indiferent cât de nobilă este intenția, orice activitate care privește persoane vulnerabile trebuie să se desfășoare într-un cadru legal, cu reguli clare și cu respectarea standardelor de îngrijire.
Între aceste două perspective există însă o întrebare fundamentală, pe care poate că am evitat prea mult timp să o punem: Unde a fost statul?
Pentru că înainte de orice dezbatere despre autorizații, proceduri și obligații legale, există o realitate dureroasă: într-o țară europeană, într-un stat care colectează taxe și are instituții specializate, nu ar trebui ca oamenii ajunși la bătrânețe, bolnavi și lipsiți de sprijin să depindă exclusiv de mila unor persoane particulare.
Un stat sănătos nu lasă locul gol acolo unde există suferință.
Un stat responsabil nu apare doar atunci când trebuie să verifice sau să sancționeze. Apare înainte. Construiește sisteme, oferă servicii, previne abandonul și protejează oamenii vulnerabili.
Dar există și cealaltă parte a adevărului. Într-o societate civilizată, bunătatea și intențiile bune nu pot înlocui regulile. Mai ales atunci când vorbim despre oameni care nu se mai pot apăra singuri.
Un bătrân bolnav nu are nevoie doar de un pat curat, o masă caldă și un acoperiș deasupra capului. Are nevoie de îngrijire medicală, de sprijin psihologic, de asistență socială, de oameni pregătiți care să îi înțeleagă nevoile și suferințele.
Demnitatea unui om aflat la finalul vieții nu poate depinde doar de bunăvoința celor din jur. Ea trebuie protejată printr-un sistem.
Regulile nu există pentru a pedepsi compasiunea. Există tocmai pentru a garanta că acea compasiune este oferită în cele mai bune condiții.
Aici este una dintre marile probleme ale societății noastre: ne mișcăm adesea între două extreme. Fie acceptăm orice pentru că vedem o intenție bună, fie aplicăm rece litera legii fără să privim drama umană din spatele unei situații.
O societate matură trebuie să găsească echilibrul.
Pentru că adevărul este că nici emoția singură, nici procedura singură nu sunt suficiente.
Dacă spunem că o cauză nobilă permite încălcarea regulilor, riscăm să construim o societate în care fiecare va decide singur ce lege poate fi ignorată și când. Iar aceasta este o direcție periculoasă.
Dar dacă spunem doar „legea este lege” și ignorăm faptul că unii oameni au ajuns abandonați pentru că statul nu și-a făcut treaba, atunci ratăm problema reală.
Statul român trebuie să accepte că are o mare parte din responsabilitate pentru situațiile în care oamenii vulnerabili ajung să depindă de soluții improvizate.
Ani la rând, prea multe probleme sociale au fost împinse sub covor. Bătrâni singuri, familii sărace, oameni bolnavi sau abandonați au rămas prea des între instituții care pasează responsabilitatea de la una la alta.
Iar atunci când apare un om care încearcă să umple acest gol, societatea reacționează cu admirație, pentru că vede acolo ceva ce a lipsit prea mult: omenie.
Dar omenia și legalitatea nu trebuie puse în opoziție. Ele trebuie să meargă împreună.
Poate că adevărata întrebare pe care cazul Dumbrava ne-o pune nu este dacă trebuie să alegem între un om care ajută și un sistem care verifică.
Întrebarea adevărată este: De ce am ajuns într-o situație în care oamenii trebuie să aleagă între ele?
România are nevoie de o schimbare profundă. Nu doar de reforme administrative, nu doar de legi noi, ci de o schimbare de mentalitate.
Avem nevoie de instituții care să fie prezente înainte de apariția crizei. Avem nevoie de cetățeni care să înțeleagă că regulile protejează, nu doar limitează. Avem nevoie de o cultură a responsabilității.
Compasiunea este una dintre cele mai frumoase expresii ale umanității.
Legea este una dintre cele mai importante garanții ale unei societăți drepte.
Nu trebuie să alegem între ele.
Pentru că o țară cu suflet, dar fără reguli, riscă haosul.
Iar o țară cu reguli, dar fără suflet, riscă să-și piardă umanitatea.
România are nevoie de amândouă.
Gheorghiță Țibuleac
