CRONICILE LUI COSTE. Albina rătăcită din pădure

Pentru bunica, Margareta și badea Ion

Pentru bunica, care ne aștepta în poartă cu mâinile pline de făină, cu lapte cald pe masă și cu grijă în privire. Pentru glasul ei care știa să liniștească orice teamă și pentru brațele în care copilăria încă mai găsește drumul spre casă.

Pentru Margareta, cu care am împărțit potecile, frica de câini, foșnetul pădurii și gustul dulce al fagurelui. Pentru mâna ei strânsă în mâna mea atunci când lumea părea prea mare.

Pentru badea Ion, omul cu Biblia pe târnaț și cu stupii înfloriți în poiană. Pentru lecția simplă pe care mi-a lăsat-o: când cineva se rătăcește, nu trebuie mai întâi întrebat de ce a greșit — uneori are nevoie doar de o mână blândă care să-l ducă aproape de ușă.

Și pentru albina rătăcită din pădure, care m-a învățat că, oricât de departe ne-ar purta viața, în suflet rămâne întotdeauna o casă.

Când eram prunc, drumul din Ciolt până în Hovrila nu era niciodată doar un drum. Era o lume întreagă, așezată între dealuri, ape și păduri. Îl făceam aproape săptămânal, spre casa bunicii mele materne, și de fiecare dată aveam senzația că plec dintr-un sat obișnuit și intru într-o poveste pe care numai eu o știam.

Ieșeam din Ciolt și coboram spre vale, pe la vadul mic de sub Dealul Colnicului. Apa Cioltului nu era adâncă, dar pentru mine avea ceva primejdios: pietre lucioase, curent rece și umbre tremurătoare sub luciul apei. Trecerea peste văd cerea atenție, mai ales după ploi, când valea se umfla și apa se învârtea tulbure pe lângă glezne.

Dincolo de vale începea Scărița. În dreapta se ridica pădurea de fag, luminoasă și foșnitoare, ca o mare verde. În stânga, molizii stăteau înghesuiți, înalți și negri, de parcă ascundeau ceva între trunchiurile lor. Chiar și ziua, pe acolo se lăsa uneori o răcoare care îți intra în oase.

Pe la mijlocul văii treceam pe lângă rămășițele digului rupt de inundațiile din anul 1970. Bucăți de beton, bolovani mari și fier ruginit zăceau prin iarbă, ca o rană veche pe care timpul n-o putuse închide. Oamenii spuneau că apa venise atunci cu putere mare, luând cu ea garduri, pomi și bucăți de pământ. Eu mă uitam la ruine și mă gândeam că, dacă apa ar porni iarăși într-o noapte, ar putea înghiți tot drumul până la Hovrila.

Apoi urcam Dealul Hagăului. Dacă era vară, ne dogorea soarele în ceafă. Dacă era toamnă, frunzele moarte se lipeau de bocanci și foșneau după noi. Când ajungeam în poiana dintre dealurile Dâmbrăvii și Curăturilor, mă opream uneori să trag aer în piept. De acolo, lumea părea mare, iar eu mic de tot.

Hovrila era un sat mic, cu case răsfirate de-a lungul ulițelor de pământ. Atunci, praful se ridica după pașii noștri și ne intra în nări, în păr și în haine. La prima casă ne așteptau câinii. Lătrau atât de tare, încât Margareta îmi apuca mâna și-o strângea.

— Nu te uita la ei, îmi spunea. Mergi numa’ înainte.

Și mergeam, făcându-ne curaj unul altuia.

Bunica ne aștepta la casa ei de la ieșirea din sat, spre Dealul Toporului. De cum ne zărea, ieșea în poartă cu șorțul legat peste poale.

— No, apăi, ați ajuns, dragii bunicii? Haidați în tindă, că v-o fi răzbit foamea.

Pe masă ne așteptau turnatele: plăcinte coapte în ulei pe lespede, din mălai, iaurt, brânză și mărar. Le punea într-un blid mare, iar alături lăsa musai cana de porțelan plină cu lapte cald, proaspăt muls de la bivolițele ei.

Margareta mânca încet, de parcă voia să țină clipa aceea cât mai mult. Eu, în schimb, înghițeam repede, cu gândul la pădure și la casa lui badea Ion.

După ce ne odihneam, ieșeam pe târnațul din fața casei. Dincolo de grădină se vedea pădurea, iar peste dealuri se zăreau Zăpodele și, departe, Codrul Buteșei. Când vântul venea dinspre copaci, aducea cu el un miros de frunze, pământ reavăn și lemn bătrân.

— Bunica, mă duc până la badea Ion, spuneam eu.

Bunica se oprea din treburi și mă privea mai lung decât de obicei.

— Du-te, copile, da’ să nu te apuce sara prin pădure. Și nu te abate de la cărare, auzi? Pădurea îi frumoasă, da’ nu-i de joacă.

Îi promiteam că nu mă abat. Întotdeauna îi promiteam.

Traversam Tăietura și intram în pădure. La început, cărarea era largă și lumina mă urmărea printre fagi. Apoi devenea tot mai îngustă. Crengile se apropiau una de alta, iar soarele rămânea undeva sus, prins între frunze.

Uneori auzeam câte o trosnitură în spatele meu. Mă opream și ascultam cu inima cât un purice. Nimic. Doar vântul. Doar o pasăre speriată. Doar poate o veveriță care sărea de pe o creangă pe alta.

Dar în mintea mea, fiecare zgomot putea fi ursul.

Și mergeam mai repede.

După o vreme, pădurea se desfăcea într-o poiană mare, de două sau trei hectare. Lumina cădea acolo altfel, caldă și liniștită, ca într-o curte păzită de Dumnezeu. În mijlocul poienii stătea casa lui badea Ion: bătrânească, cu tindă, ferestre mici, acoperiș de șindrilă și pereți văruiți în alb, cu albastru pe la margini.

Aproape de fiecare dată îl găseam pe târnaț, cu Biblia în mână.

— Lăudat să fie Isus, bade Ioane!

El ridica încet privirea.

— În veci, amin. Bine-ai venit, Dorinuc. Ți-o fost dor de mine sau mai dor de fagure?

— Și una și cealaltă, bade Ioane.

Râdea încet, ca și cum răspunsul meu i-ar fi fost cunoscut de când lumea.

— Apoi hai, da’ să nu te fâțâi pe lângă stupi. Albinele îs harnice, da’ nu le place să le tulburi rostul.

În spatele casei avea puțin peste douăzeci de stupi. Lângă ei era un adăpost simplu, cu pari de stejar, acoperiș de paie și câteva rude care țineau loc de perete. Sub el se afla storcătorul de miere, ciuberele de lemn și uneltele de albinărit.

Badea Ion era trecut de șaizeci de ani. Purta pantaloni simpli și o cămașă albă, suflecată până la coate. Avea mâini mari, bătătorite, dar când umbla la stupi, degetele lui se mișcau ușor, ca și cum ar fi ținut în palme ceva mai fragil decât viața.

Scotea dintr-un ciubăr o bucată de fagure. Mierea curgea din ea încet, groasă și aurie. O punea pe o farfurie de inox și mi-o întindea.

— No, mâncă tot. Că de nu, când ieși de aici, te întâlnești cu ursu’ și te-o mâna până la Tăietură.

Mâncam cu poftă, până ce mierea îmi curgea pe mâini, pe bărbie și pe cămașă. Badea Ion se uita la mine cu ochii lui blânzi.

— Apăi, tu nu mănânci fagure. Tu te scalzi în miere.

Într-o seară de sfârșit de vară, l-am găsit stând în fața unui stup. Nu citea Biblia. Nu zâmbea. Ținea mâinile la spate și privea în jos.

M-am apropiat încet.

Pe scândura din fața stupului era o albină. Se mișca dezordonat, pornea câțiva pași, se întorcea, se lovea de lemn și cădea pe o parte. Apoi se ridica iar, încăpățânată.

— Ce are? am întrebat în șoaptă.

Badea Ion a tăcut o vreme.

— Asta-i albina rătăcită din pădure, mi-a spus el. Stupida, cum îi zic eu câteodată.

Am râs puțin, dar el nu a râs.

— Nu-i proastă, copile. Numa’ că nu mai află drumul spre casă. Și când nu-l mai afli, te izbești de lume până te lasă puterile.

A luat o frunză mare, a ridicat albina cu grijă și a dus-o până la urdiniș. O clipă, albina a rămas nemișcată. M-am temut că murise. Apoi și-a mișcat aripile, încet, și a intrat în stup.

Badea Ion a urmărit-o cu privirea până nu s-a mai văzut.

— Vezi? Câteodată îi destul să fie cineva lângă tine. Nu să te certe, nu să te întrebe de ce-ai rătăcit. Numa’ să te pună iar aproape de ușă.

Apoi s-a aplecat peste o păpădie. A rupt-o, a mirosit-o și mi-a întins-o.

— Miroasă. Mierea de păpădie îi bună la stomac. Din o sută de flori ca asta se face numa’ oleacă de miere. Da’ albina mere, vine, iar mere. Nu se plânge. Lucrează până umple fagurele.

După aceea a deschis o ladă și mi-a arătat matca. Albinele se mișcau în jurul ei ca o apă vie.

— Uite-o. Asta ține stupul împreună. Când nu mai este, toate se neliniștesc. Se risipesc. Nu mai știu care le e rostul.

Nu știu de ce, dar atunci mi s-a făcut frig, deși era încă vară.

Înainte să plec, badea Ion mi-a pus într-un ulcior mic de lut câteva bucăți de fagure pentru Margareta.

— Să-i duci și ei. Să nu zică apoi că tu ai mâncat mierea și ei i-ai dus numa’ vorbe.

Mă porneam greu spre casă. Soarele cobora după pădure și umbrele se lungeau pe cărare. De fiecare dată când auzeam un foșnet mai puternic, strângeam ulciorul la piept și mă gândeam la urs. Dar în seara aceea mă gândeam și la albina aceea care nu mai știa drumul spre stup.

Când am ajuns la bunica, eram flămând și obosit. M-a văzut din poartă și a venit repede spre mine.

— No, copile, ce-ai pățit? Ești alb la față.

— N-am pățit nimic, bunico. Mi-o arătat badea Ion o albină rătăcită.

Bunica m-a privit o clipă, apoi mi-a netezit părul cu palma.

— Apoi, multe se rătăcesc în lumea asta, dragul mami. Da’ câtă vreme mai au unde să se întoarcă, nu-i totul pierdut.

Seara, după cină, stăteam pe târnaț. Vântul fluiera prin pădurile apropiate, iar păsările se duceau la culcare. În casă, bunica vorbea încet cu Margareta. Mirosul de fum, lapte și mâncare caldă se amesteca cu răcoarea serii.

Mă culcam apoi în patul de lemn, pe salteaua din pânză țesută, umplută cu paie. Ascultam pentru o vreme liniștea casei și mă gândeam la albine. Mă gândeam că ele au o regină, o casă și o cale sigură spre fagure. Noi, oamenii, aveam uneori drumuri mai lungi și mai întunecate.

Dimineața, bunica mulgea bivolițele și le scotea la pășune. Ne făcea degrabă mămăligă cu brânză, ne punea în desagă lapte și smântână de bivoliță, apoi se închina.

— No, apăi, porniți spre casă cât îi ziua mare. Dumnezeu să vă țâie în pază.

Margareta și cu mine plecam încet, pe aceleași cărări. Trecând peste Dealul Hagăului, prin valea Scăriței și apoi spre Ciolt, mă uitam mereu în urmă, până când casa bunicii nu se mai vedea.

Anii au trecut fără să-mi ceară voie. Ulițele de pământ din Hovrila s-au asfaltat, iar pașii copiilor nu mai ridică astăzi praful pe care îl știam eu. Bunica nu mai iese în poartă cu șorțul legat peste poale. Margareta a rămas și ea doar cu mine, în locul acela tainic unde timpul nu poate ajunge.

Într-o toamnă, după mulți ani, m-am întors în Hovrila. Am mers încet, ca un om care se teme să nu strice ceva prin simpla lui prezență. Am trecut de prima casă, unde câinii nu mai erau aceiași. Am ajuns la locul casei bunicii. Poarta era închisă. Târnațul nu mai avea glasurile noastre, iar ferestrele mici păreau că privesc în altă lume.

Am stat mult timp acolo, fără să pot intra.

Apoi am luat drumul spre Tăietură.

Pădurea era mai deasă decât o țineam minte sau poate eu devenisem mai mic în fața ei. Cărarea abia se mai vedea pe alocuri. Frunzele ude îmi acopereau pașii, iar copacii trosneau în vânt, așa cum trosneau odinioară când alergam speriat de ursul lui badea Ion.

Poiana era încă acolo.

Casa lui se înclina într-o parte, bătrână și părăsită. Șindrila se rărise, tencuiala albă se scorojise, iar albastrul de la ferestre abia se mai zărea. Târnațul era gol. Nicio Biblie deschisă. Nicio voce molcomă care să-mi spună „În veci, amin”.

În spatele casei, locul stupilor era acoperit de iarbă. Am găsit o ladă veche, crăpată, aproape înghițită de mușchi. Am pus palma pe lemnul rece și am închis ochii.

Atunci am auzit un bâzâit.

La început am crezut că mi-l închipui. Dar sunetul a crescut, rotund și viu, ca o amintire care refuză să moară. O albină s-a așezat pe o floare galbenă, crescută lângă lada veche. S-a mișcat încet, de la petală la petală, și pentru o clipă mi s-a părut că o cunosc.

Am vrut să-i spun ceva, să-i spun că nu trebuie să se teamă, că are unde să se întoarcă. Dar albina și-a desfăcut aripile și s-a ridicat în aer. A zburat spre marginea pădurii, apoi a dispărut printre fagi.

Am rămas singur în poiană, cu o durere blândă în piept.

Atunci am înțeles că unele drumuri nu ne mai duc înapoi la oamenii pe care i-am iubit. Ne duc doar până la locurile unde au fost ei, ca să le putem auzi, pentru o clipă, glasul în vânt.

Și poate că nu noi ne întoarcem, de fapt, acasă.

Poate că acasă se întoarce mereu, încet, în noi.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt