CRONICILE LUI COSTE. Alexandru și ochii lui ca cerul

În ziua de treisprezece decembrie a anului două mii, iarna se așezase peste Maramureș cu o stăpânire veche, neînduplecată. Satele păreau cufundate într-o tăcere albă, iar fumul subțire, ieșit din hornurile joase, se ridica drept spre cerul plumburiu, ca o rugă mută a oamenilor săraci. Gerul strângea pământul în cleștele lui de fier, zăpada scârțâia sub pași, iar ulițele, pustii pe alocuri, păreau că duc nu spre case, ci spre marginea lumii.

În acea dimineață a sunat telefonul.

O femeie anunța că fiul ei, Alexandru, un băiețel de numai patru ani, plecase de acasă în ziua precedentă și nu se mai întorsese.

Îmi revenea atunci sarcina de a coordona cazurile de dispariție de persoane de pe raza județului Maramureș. După puține pregătiri, am pornit spre Săbișa, sat așezat la poalele dealurilor, în apropiere de Seini. Nu era primul copil căutat printr-o lume de iarnă și nici prima mamă pe care aveam s-o întâlnesc cu spaima în priviri. Și totuși, pe măsură ce mașina înainta pe șoseaua înghețată, o neliniște rece îmi creștea în piept, ca și cum frigul de afară ar fi găsit o cale spre inimă.

Casa familiei era mică, joasă, cu pereți săraci și cu o singură încăpere în care se adunaseră, deopotrivă, oamenii, lipsurile și iernile lor. Acolo locuia femeia cu cei cinci copii ai săi. Avea treizeci și cinci de ani, dar chipul îi purta oboseala unei vieți mult mai lungi. Era slabă, trasă la față, îmbrăcată prea puțin pentru vremea aceea, iar în ochii ei se vedea acea privire tulbure pe care o lasă sărăcia atunci când se cuibărește ani la rând într-o casă: amestec de resemnare, teamă și neputință.

Alexandru era al patrulea copil.

— Era fâșneț, domnule, îmi spuse femeia. Nu stătea locului niciodată. Și râdea… râdea mereu.

Apoi vorbele au început să se reverse asupra mea, grăbite și fără rânduială. Îmi povestea despre lipsuri, despre zilele fără mâncare îndestulătoare, despre lemnele puține, despre ceilalți copii, despre greutățile care o apăsau. Alexandru se pierdea, încet, în mijlocul acelei revărsări de cuvinte, ca o lumânare mică într-o odaie plină de fum.

Am lăsat-o să vorbească.

De-a lungul anilor, ajunsesem să înțeleg că, atunci când oamenii se află sub povara unei nenorociri, adevărul nu iese întotdeauna la lumină din prima întrebare. Uneori se ascunde după lacrimi. Alteori, după vorbe prea multe. Și alteori, mai dureros, după o liniște care nu știe ce să mărturisească. Citiserăm multe, învățaserăm multe, lucraserăm cu destule suflete rănite ca să știm că un om speriat trebuie mai întâi lăsat să-și domolească furtuna dinăuntru.

Când glasul i s-a stins pentru o clipă, am întrebat-o:

— Când l-ați văzut ultima dată pe Alexandru?

Femeia și-a plecat privirea.

— Ieri, după-amiază.

— Unde era?

— Acasă.

— Și apoi?

A urmat o pauză scurtă, dar grea, ca o ușă care se închide într-un coridor întunecat.

— L-am trimis la magazin, după pâine.

— Singur?

— Da. Știa drumul.

Am simțit atunci cum o întrebare, nepusă încă, se ridică între noi: ce drum poate ști cu adevărat un copil de patru ani, când iarna acoperă urmele, când întunericul cade devreme, iar moartea se ascunde uneori în locuri pe care oamenii mari nici nu le mai privesc?

Casa se afla pe o uliță lăturalnică. Magazinul era lângă drumul național, departe pentru picioarele unui copil, mai ales într-o după-amiază de decembrie. Am pornit pe jos, împreună cu femeia, urmând drumul pe care Alexandru ar fi trebuit să-l fi parcurs. Zăpada nu era foarte adâncă, însă gerul aspru o făcuse ușoară și sfărâmicioasă, ca o pulbere de sticlă. Sub fiecare pas, pământul părea că suspină.

La un moment dat, femeia s-a oprit.

— Pe aici se dau copiii cu săniile, zise ea.

Mi-a arătat o potecă scurtă, bătătorită de pași și de tălpi de sanie. Se strecura printre tufe necurățate, între garduri lăsate în voia vremii, și cobora spre un loc mai jos, ascuns privirii de la uliță.

— Venea și Alexandru aici? am întrebat.

— În fiecare zi.

Am privit pârtia. Era scurtă, nici nu putea avea mai mult de douăzeci și ceva de metri. La capătul ei, printre buruieni uscate și ramuri înghețate, se zărea o pată întunecată. Nu era zăpadă. Era gheață.

— Ce este acolo? am întrebat.

— O baltă, răspunse femeia. Se adună apa de pe dealuri. Nu-i amenajată.

Nu am mai făcut niciun pas.

Sunt clipe în care mintea lucrează mai repede decât inima. Înainte ca omul să-și poată rosti spaima, ea se așază în el, limpede și necruțătoare. În acea clipă, privind luciul acela întunecat de la poalele pârtiei, am înțeles ce s-ar fi putut întâmpla. Dar am tăcut. Nu din îndoială, ci pentru că unele adevăruri cer să fie întâi cercetate și abia apoi rostite.

Am trecut printr-o spărtură îngustă a gardului de vegetație și am coborât spre baltă. La baza pârtiei, gheața purta urme care nu puteau fi ale iernii. Se vedeau cristale reînchegate, tulburi, proaspăt încleștate într-o rană de apă înghețată. O spărtură fusese acolo. Se închisese însă peste ceva.

Am cerut pompierii.

Între timp, ulița se umpluse de oameni. Sătenii se strânseseră în tăcere, fiecare cu gândul lui, fiecare cu frica lui. Femeile își trăgeau baticurile mai strâns sub bărbie; bărbații priveau în jos, spre zăpadă; copiii, care până atunci alergaseră și se hârjoniseră, rămăseseră nemișcați, cu obrajii aprinși de ger și cu ochii larg deschiși.

A sosit echipajul de pompieri, însoțit de un tânăr ofițer. Barca a fost adusă și coborâtă pe mica întindere de apă. Oamenii au spart gheața cu grijă, încercând să pătrundă în adâncul acela negru, care părea să fi înghițit nu numai un copil, ci și liniștea unui întreg sat.

Timpul se oprise.

După câteva cercetări, unul dintre militari s-a aplecat peste marginea bărcii. Ceilalți l-au ajutat. Pentru o clipă, nimeni n-a respirat.

Apoi, din apa înghețată, a fost scos trupul lui Alexandru.

Micuțul nu ajunsese la magazin.

Nu apucase să cumpere pâinea.

Nu se mai întorsese la frații lui, în odaia strâmtă și săracă, unde poate că îl așteptau fără să știe că, în acea seară, copilăria lor avea să se sfârșească pentru totdeauna.

Militarul îl ținea în brațe cu o grijă atât de firească și de omenească, încât părea că poartă un copil adormit. Trupul mic era înțepenit de frigul nopții. Fața îi era acoperită de resturi de iarbă, de apă și de frunze putrezite, aduse la suprafață de baltă. Omul i-a șters chipul cu mâna lui, încet, aproape sfios.

Atunci i-am văzut ochii.

Erau albaștri.

Albaștri ca cerul limpede de iarnă, ca o dimineață de decembrie înainte de ninsoare, ca acele lucruri curate și fără vină pe care lumea oamenilor mari le întunecă prea devreme.

Oricât de multe ai vedea în această meserie, oricât ai încerca să-ți împietrești sufletul, există imagini care trec de toate zidurile pe care ți le-ai construit înăuntru. În fața acelui copil, în fața ochilor lui deschiși către un cer pe care nu-l mai putea vedea, am simțit că mi se frânge ceva în piept.

Lacrimile mi s-au prelins pe obrajii înghețați.

Nu erau lacrimi de slăbiciune.

Erau lacrimi pentru o viață abia începută și curmată într-o baltă de la marginea unui sat. Pentru un copil trimis singur într-o lume prea mare. Pentru o pâine care nu avea să mai ajungă niciodată pe masa acelei familii.

Când l-am adus lângă mama lui, femeia l-a privit îndelung. Nu a țipat. Nu s-a prăbușit. A oftat doar, adânc, ca și cum durerea ar fi fost prea mare pentru a mai încăpea în plâns.

— El este, spuse. Alexandru.

Apoi a ridicat ochii spre noi și a întrebat, aproape firesc:

— Ați găsit cei cincizeci de lei în buzunar?

Nimeni nu se gândise la bani.

Nimeni nu cercetase buzunarele acelui copil.

Nimeni nu văzuse în el o bancnotă pierdută.

În brațele militarului fusese Alexandru: un băiețel de patru ani, cu zâmbetul despre care se spusese că nu-i lipsea niciodată, cu trupul mic înțepenit de ger și cu ochii albaștri, albaștri ca cerul.

Anii au trecut, dar întrebarea aceea nu s-a stins. Și nici privirea lui.

Unele întâmplări se așază în om pentru totdeauna. Nu le mai poți alunga, fiindcă ele nu trăiesc doar în memorie, ci și în locul acela tainic unde se păstrează rușinea, mila și neputința. De câte ori vine iarna, de câte ori văd copii alergând pe lângă drumuri, pe lângă ape înghețate ori pe lângă locuri unde primejdia nu poartă niciun semn, îmi revin în minte Alexandru și pârtia lui scurtă.

Copiii nu trebuie lăsați singuri doar pentru că par îndrăzneți. Nu trebuie trimiși departe doar pentru că au mai făcut, poate, câțiva pași pe același drum. În sufletul unui copil, curajul nu este putere, ci încredere oarbă: credința că lumea este bună și că, dincolo de poarta casei, cineva veghează.

Iar datoria oamenilor mari este tocmai aceasta: să vegheze.

Să nu lase sărăcia, oboseala, graba sau nepăsarea să hotărască în locul dragostei. Să înțeleagă că un copil nu este niciodată „destul de mare” atunci când primejdia este aproape. Să nu afle, prea târziu, că între o casă și un magazin se poate întinde o distanță nemăsurată.

Uneori, acea distanță are numai câteva sute de metri.

Dar poate despărți o mamă de copilul ei pentru veșnicie.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt

GlasulMM
GlasulMM