FOILETONUL LUI COSTE. Dosarul doamnei de pe strada Abatorului (partea întâi)

O mărturie despre război, trădare, supraviețuire și un telefon care n-a mai fost dat.

Telefonul de luni

În primăvara anului 1998 lucram ca ofițer specialist la Investigații Criminale. Coordonam o linie de muncă delicată: dispariții de persoane și identificarea persoanelor necunoscute.

Nu eram mulți, iar volumul de muncă era mare. Zilnic eram căutați de părinți ai căror copii dispăruseră, de soți care nu-și mai găseau soțiile, de familii care se agățau de orice urmă, oricât de firavă. Trebuia să-i ascultăm cu atenție și să ne mobilizăm imediat.

În meseria aceea, întârzierea de câteva ore putea însemna diferența dintre o întoarcere acasă și un dosar care nu mai avea niciodată un final.

Multe cazuri nu aveau un sfârșit fericit.

Dar nu despre unul dintre acele cazuri este povestea de astăzi.

Era luni. O zi agitată, cu multă forfotă în birouri, telefoane care sunau fără încetare, uși deschise, pași grăbiți și voci care se suprapuneau pe coridoare. Într-un asemenea moment a sunat telefonul de pe birou.

Am ridicat receptorul.

— Domnul căpitan Coste?

Vocea era a unei femei. Vorbea calm, fără ezitare.

— Da, eu sunt.

— Sunt o doamnă care vă cunoaște de când erați mic. Aș vrea să-mi acordați o oră pentru o discuție puțin mai personală.

Am privit dosarele de pe birou.

O oră putea să însemne mult într-o zi obișnuită. Într-o zi ca aceea, însemna aproape un lux.

— Discuția are legătură cu vreo dispariție?

Răspunsul a venit scurt:

— Nu.

A urmat o pauză.

— Numai față în față vă voi spune.

Tonul ei nu era rugător. Nu insista, dar nici nu lăsa impresia că putea fi convinsă să ofere explicații la telefon.

Am rugat-o politicos să revină a doua zi, la ora zece. I-am promis că o voi asculta o oră.

A acceptat fără să protesteze.

Am pus receptorul în furcă și m-am întors la lucrul meu. În următoarele ore, telefonul, dosarele și oamenii care intrau în birou au reușit să acopere întrebarea care începuse să mă urmărească: Cine era femeia care mă cunoștea din copilărie și de ce refuza să-mi spună motivul vizitei?

Marți, la ora zece

Timpul a trecut neașteptat de repede.

Marți, la ora zece fix, telefonul a sunat din nou. A răspuns Viorel, colegul meu de birou. L-am auzit spunând:

— Da, este. Vi-l dau.

Apoi mi-a întins receptorul.

— E pentru tine.

În timp ce duceam telefonul la ureche, am privit ceasul de pe perete.

Era exact ora zece.

— Da, distinsă doamnă.

— Am sosit. Mă puteți primi?

— Da. Vin după dumneavoastră.

Am ieșit spre poartă.

În sala de așteptare erau mai bine de zece persoane, majoritatea femei. Le-am privit pe rând, încercând să identific chipul din spatele vocii de la telefon.

Nu recunoșteam pe nimeni.

— Pentru Coste, cine este?

Din spatele unei uși a făcut un pas spre mine o femeie trecută de jumătatea vieții. Era extrem de elegantă. Purta un sacou vișiniu închis și o fustă neagră. Avea părul atent aranjat, era îngrijită și se mișca fără grabă.

— Eu, distinse domn.

Am privit-o cu atenție.

Avea ceva familiar. Nu știam ce. Chipul, vocea, felul în care stătea. Toate îmi transmiteau că o mai văzusem cândva, dar memoria refuza să-mi dea numele.

I-am făcut semn să mă urmeze.

Am ieșit în curte. După câțiva pași, m-am întors și am privit-o din nou.

— De unde vă cunosc? Dați-mi un indiciu.

M-a privit cu un zâmbet discret.

— Din Șomcuta. Erai mic.

În clipa aceea, ceva s-a mișcat în memoria mea.

Nu imediat, nu limpede. Mai întâi a fost o casă. Apoi o grădină. Apoi o sticlă de lapte. Și, în cele din urmă, un nume.

Tanti Lenuța.

Casa de pe strada Abatorului

În copilărie, în drumul meu spre școală, îi duceam săptămânal doi litri de lapte.

De cele mai multe ori lăsam sticlele pe pervazul ferestrei și îmi continuam drumul. Dacă era acasă, băteam la ușă. Deschidea, lua laptele, îmi mulțumea și eu plecam.

Nu intrasem niciodată în casa ei.

Îmi aminteam însă curtea. Casa era cochetă, cu o grădină mică și îngrijită, în care avea mereu flori. Primăvara apăreau lalelele, vara trandafirii, iar spre toamnă crizantemele.

Pentru copilul care fusesem, tanti Lenuța fusese doar femeia căreia îi duceam laptele.

Nu știusem nimic despre trecutul ei.

Nu știusem că înainte de a o vedea în fața mea, cu părul aranjat și sacoul vișiniu, fusese o tânără prinsă între război, ocupație militară, frică și secrete.

Am ajuns în birou.

— Doriți o cafea sau un ceai?

— Un ceai, te rog.

Apoi m-a privit direct.

— Și aș vrea să ne lași singuri.

În birou se afla și Viorel. Avea acel bun-simț rar care îl făcea să înțeleagă lucrurile înainte ca ele să fie rostite. A auzit și, înainte să apuc eu să-i cer să plece, s-a ridicat.

— Dorin, eu merg să-mi cumpăr țigări.

A ieșit, închizând ușa după el.

Tanti Lenuța a prins ceașca de ceai cu ambele mâini și s-a așezat comod în scaun.

— Doamne, da’ ce-ai mai crescut! Ce bărbat a ieșit din copilul acela plăpând care venea cu sticla de lapte!

Am zâmbit și am dat afirmativ din cap.

— Nu știu mare lucru despre dumneavoastră, despre familia dumneavoastră. Dacă tot ați venit, poate mă ajutați cu câteva informații.

A ridicat ușor sprâncenele.

— O, ești cam grăbit. Mi-ai promis o oră.

De la formulele de politețe trecuse direct la persoana întâi singular. Între noi nu mai eram ofițerul de la Investigații Criminale și femeia venită din afara instituției. Eram copilul care îi lăsa laptele la fereastră și fata care îl cunoscuse pe bunicul meu.

A sorbit din ceai.

Apoi a început.

Bunicul de la Szeged

— Familia mea nu mai este. Am fost unica fiică a unei familii de evrei, croitori. Am trăit toată viața în Șomcuta.

Vorbea calm, cu un vocabular atent ales. Avea vocea unui om educat, obișnuit să-și ordoneze amintirile înainte să le rostească.

— În 1940 aveam optsprezece ani. După Dictatul de la Viena, ungurii ne-au sechestrat casa de pe strada Cioltului și ne-am mutat în căsuța pe care o știi, de pe Abatorului.

Am ascultat fără să o întrerup.

— Eu am făcut școala de fete la Szeged. Acolo era și bunicul tău matern, la școala de băieți. El era mai mare decât mine cu doi ani.

A făcut o pauză.

— A fost și iubitul meu.

Am ridicat privirea.

(Va urma)

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt

GlasulMM
GlasulMM