
CRONICILE LUI COSTE. Cadavrul de la rampa de gunoi
O poveste polițistă inspirată din fapte reale, cu numele personajelor schimbate și dialogurile reconstituite literar.
Nici nu apucasem să-mi așez lucrurile pe masă, când Dana a intrat cu o cană de cafea. A împins un dosar cu dosul palmei, a găsit loc pentru cană și mi-a spus, fără să se așeze:
— Lasă hârtiile pentru mai târziu. Ele pot aștepta. Cafeaua nu.
I-am mulțumit. Aburul urca drept, de parcă în biroul meu nu s-ar fi deschis niciodată o fereastră. În realitate, o țineam adesea întredeschisă, chiar și dimineața devreme. Aveam șaisprezece metri pătrați și învățasem să nu-i umplu până la refuz. Pe rafturi țineam cărțile de care aveam nevoie la lucru și un DEX cu cotorul slăbit. Nu numai eu îl deschideam. Dacă scoteam din buzunar vreun neologism mai îndrăzneț, se găsea întotdeauna un coleg să mă verifice.
Dincolo de masă erau două scaune, niciunul pus chiar în lumina ferestrei. Îmi plăcea ca oamenii să poată vorbi fără să se simtă luați la întrebări din clipa în care intrau. Pe un raft se învârtea un mic ansamblu cinetic, în sensul acelor de ceasornic. Nu măsura nimic. Uneori, cineva se uita la el până găsea puterea să vorbească. În șaisprezece metri pătrați încăpeau și cafeaua Danei, și lucruri pe care oamenii nu le rostiseră niciodată acasă.
Dana a ieșit și, lucru neobișnuit, a închis ușa. Am auzit-o vorbind pe hol. După câteva secunde a băgat capul înăuntru.
— Ai chef de musafiri?
— Dacă e ceva urgent, lasă-i să intre.
Primul a apărut Sorin, criminalistul. Eram în relații bune și nu scăpam prilejul să-i amintesc că era ginere pe ulița Cioltului, de parcă asta ar fi fost o funcție pe care uitase s-o treacă în acte. În dimineața aceea, mi-a spus un „Neața, Dorin” atât de scurt, încât am lăsat gluma pentru altă dată.
— Sunt cu un prieten. E pe hol. Are o problemă mai delicată. L-ai putea asculta?
Bărbatul care a intrat avea părul grizonat, proaspăt tuns, pantaloni de stofă și cămașă bej, cu mânecă lungă, deși se anunța o zi caldă. La încheietură purta un Atlantic. A salutat cu o ușoară înclinare a capului și, înainte să se așeze, a privit de jur împrejur.
— Interesant mecanismul, a spus, oprindu-se cu ochii la raft. Creează o stare de liniște.
Sorin și-a cerut scuze că nu putea rămâne. N-am știut niciodată dacă avea treabă sau dacă prietenia lui se oprea, din discreție, la ușa biroului. Dana a adus încă o cafea și a pus-o în fața musafirului.
— Așa-i că pot rămâne?
I-am lăsat lui hotărârea. Și-a netezit manșeta înainte să răspundă.
— Despre femei vă voi vorbi. Așa că poate rămâne doamna.
Îl voi numi Mihai. Avea șaizeci și trei de ani, era profesor și vorbea despre arheologie cu bucuria pe care o au oamenii când munca și pasiunea lor se întâlnesc. Tocmai descoperise un artefact din secolul al XII-lea. Ne-a povestit cât de ușor l-ar fi putut trece cu vederea. Apoi s-a oprit, cu mâna pe toarta cănii.
— Dar nu pentru asta am venit.
Soția lui, Elena, era medic, cu mult mai tânără decât el. De o vreme o bănuia că iubește pe altcineva. Încercase să vorbească deschis cu ea. Îi spusese că i se pare schimbată, iar ea îi răspunsese că era prea gelos. Acum se întorcea dintr-o delegație de trei zile. Ajunsese acasă cu o seară înainte și n-o găsise. Presupusese că era de gardă. O sunase pe la nouă, nu răspunsese și n-a insistat.
— Azi, înainte de șase, mi-a scris.
A scos telefonul și mi l-a întins. Pe ecran am citit: „Nu mă mai aștepta acasă. Sunt cu bărbatul pe care-l iubesc și care mă face fericită.”
I-am întins telefonul înapoi, dar nu l-a luat.
— Citiți-l și pe următorul.
Sub primul mesaj, fără niciun cuvânt în plus, era scris: „Luminișului 11/6”.
— Dacă nu venea și al doilea, mergeam direct la avocat, a spus Mihai. Pentru divorț, primul îmi ajungea.
M-am uitat din nou la ecran. Cel care scrisese primul mesaj ținuse să explice de ce pleacă. Cel care trimisese adresa nu explicase nimic. Poate că nu avusese timp. Nu puteam ști dacă cele două mesaje fuseseră scrise de aceeași persoană. Puteam, în schimb, să nu pariez pe asta.
Am rugat-o pe Dana să rămână cu Mihai cât își așternea întâmplarea pe hârtie. Pe hol n-am găsit niciun coleg disponibil. Era început de iunie, începuseră concediile, iar ceilalți erau deja pe teren. Când m-am întors, Dana mi-a întins sesizarea și a rămas în picioare.
— Domnule Mihai, vă rog să ne așteptați în sala de așteptare. Încercăm să ne întoarcem în jumătate de oră.
Dana m-a prins din urmă pe hol.
— Mă iei cu tine?
— Caută o mașină liberă.
Mi-am amintit de cafea abia când am ieșit în stradă. Nici măcar n-o gustasem.
Ușa galbenă
De la birou până pe Luminișului erau cel mult trei minute cu mașina. Am trecut prin aglomerația din dreptul pieței și am oprit în fața blocului cu numărul 11. Clădirile de pe stradă fuseseră ridicate pentru oamenii care lucrau la combinatul de neferoase. Fumul topitoriilor înnegrise pereții. De la distanță, blocurile păreau niște catacombe; de aproape, vedeai rufe puse la uscat și ghivece scoase la soare. Nu era nimic neobișnuit în faptul că, într-un loc în care cineva putea cere ajutor, alții își vedeau de o dimineață de luni.
Cunoșteam configurația: patru garsoniere pe nivel. La etajul întâi, ușa de la numărul 6 era îngălbenită de fum și de vreme. Din spatele ei veneau două voci. Nu deslușeam cuvintele. M-am uitat la Dana, apoi am bătut.
Când ușa s-a întredeschis, în prag a apărut un bărbat corpolent, nebărbierit, în pantaloni scurți negri. I-am arătat legitimația și i-am spus că vrem să vorbim cu Elena. Nu ne-a întrebat cine e Elena, nici ce căutăm la el. A încercat să închidă ușa, iar peste umăr a strigat cuiva să-și ia ceva pe ea și să iasă pe hol. N-am mai avut nevoie să mă întreb dacă nimeriserăm bine. Am împiedicat ușa să se închidă și am intrat. Dana a venit imediat după mine.
— Dă-te, mă, la o parte, că te mâncăm! i-a spus.
O cunoșteam de la începutul carierei ei. Lucraserăm împreună mai bine de zece ani. Știa să destindă o încăpere, dar în garsoniera aceea replica nu era o invitație la râs. Îi vorbea bărbatului și, cât timp el o privea pe ea, eu puteam să mă uit în cameră. Astăzi vorbesc despre Dana la trecut. Nici acum nu mă împac bine cu timpul ăsta al verbelor. O aud și când scriu, aproape cu aceeași limpezime ca atunci, și mi-o închipui citind peste umărul meu: „Mă, da’ bine ai ținut minte.”
Pereții erau scorojiți, aerul îmbâcsit de fum. Pe o saltea așezată direct pe podea am recunoscut femeia din fotografia lui Mihai. Își ținea pătura până sub ochi. Când a coborât-o ca să-mi răspundă, am văzut vânătăile de la gât și urmele de pe față.
— Doamnă Elena, am venit să vă luăm de aici.
— Nu mă pot ridica. N-am nimic pe mine.
Bărbatul a strigat din colțul camerei că avea să facă plângere împotriva noastră. I-am spus că vom vorbi la sediu. A refuzat să vină. Nu aveam de gând să discut în cerc cu el, la doi pași de o femeie cu urme de agresiune. L-am încătușat. Când i-am cerut actele, mi-a arătat cu bărbia spre singura masă din cameră. Din buletin i-am aflat numele: Aurel Cicur.
Elena ne-a rugat din nou să ieșim, ca să se poată îmbrăca. I-am răspuns mai aspru decât se cuvenea. În mintea mea, trebuia s-o scot repede din camera aceea; în mintea ei, doi necunoscuți tocmai o văzuseră într-o stare pe care se străduia s-o ascundă. Când am înțeles cât de diferite erau urgențele noastre în clipa aceea, mi-am întors privirea și am lăsat-o să se îmbrace.
La mașină, Dana s-a urcat cu Aurel în spate. Elena mi-a spus că ar prefera să vină cu un taxi; îi era rușine să fie văzută în mașina poliției. I-am spus că mergem împreună. În mașină n-am întrebat-o nimic. Tot ce ar fi spus am fi auzit și noi, și omul pe care abia îl scoseserăm de lângă ea.
La sediu, am trecut pe lângă sala de așteptare. Mihai stătea picior peste picior, cu ceasul la vedere. Elena l-a zărit și și-a întors fața atât de repede, încât a fost aproape un gest de apărare. El a rămas pe scaun.
Când autobuzul e aproape gol
Dana l-a dus pe Aurel în biroul ei. La mine, Elena a acceptat o cafea și a cerut un șervețel. Când i l-am întins, s-a ridicat și și-a împreunat palmele în dreptul pieptului.
— Vă rog să nu-l aduceți pe Mihai.
— Nu-l aducem. Nu căsnicia dumneavoastră o discutăm acum. Vreau să știu ce s-a întâmplat cu Aurel.
Mi-a povestit că făcea naveta cu autobuzul la un cabinet aflat la cincizeci de kilometri de oraș. În ziua în care îl cunoscuse, citea. În autobuz erau vreo zece oameni și destule locuri libere. Bărbatul în combinezon negru se așezase tocmai lângă ea. La început îl luase drept pacient, apoi drept polițist. Abia după ce l-a privit mai bine a văzut emblema de pe braț.
— Deranjez? a întrebat-o.
— Dacă tot v-ați așezat, stați. Nu-i al meu autobuzul.
Încercase să-l descurajeze fără să-l provoace. El îi vorbise despre munca lui primejdioasă, despre cât de puternic era și cum nu se temea de nimic. Elena întorcea paginile, dar nu mai știa ce citea. La coborâre, Aurel a prins-o de mână și i-a spus că au timp de o cafea până intra el la muncă. Refuzul n-a părut să conteze. A tras-o după el spre barul de la parterul gării.
— Mirosea a urină și a băutură. Mi-am smucit mâna și i-am spus că nu rămân acolo. Atunci mi-a zis: „Stai și tu aici, cu pleava, nu numa’ între doctori.” Eu nu-i spusesem că sunt medic.
În birou, Elena a lăsat cana din mână. Clinchetul porțelanului pe farfurioară a fost singurul zgomot până și-a găsit din nou vocea. La gară schimbase tonul, îmi spunea acum. Îi propusese un local în centru, până când reușise să-l facă să iasă din bar. Afară, unde erau oameni, îi promisese că vor bea cafeaua altădată. El îi ceruse numărul și o sunase pe loc. Telefonul sunase în poșeta ei.
— „Te-am verificat”, mi-a zis. „Așa facem noi, ăștia din forțele speciale.” Râdea. Eu număram în gând pașii până la prima trecere.
Nu spusese nimănui. Îi fusese teamă că, povestită de la capăt, întâlnirea avea să pară mai puțin gravă decât o trăise ea. Și în căsnicia ei erau destule lucruri pe care nu mai știa cum să le aducă în discuție. A doua zi avea program la cabinetul din oraș. La sfârșitul consultațiilor, Aurel a apărut la ușă.
— I-am zis că mai aștept pacienți, deși nu mai era nimeni programat. Și el a intrat. „Doar nu sunt un străin”, mi-a răspuns. „Sunt iubitul tău.” Atunci am zis că sun să anulez consultațiile și că mergem la cafea. În clinică eram singură. Voiam să ies în stradă.
Pe drum, Aurel i-a spus că mama lui murise și că n-avea bani de flori. Elena i-a oferit două sute de lei. El s-a oprit în loc și i-a cerut o mie. La bancomat, lipit de umărul ei, a schimbat suma la o mie cinci sute. Ea i-a dat banii. El i-a spus că se văd vineri. Acasă, cu soțul plecat și fiica la facultate, Elena a împins un fotoliu în ușa de la intrare. Din toată seara aceea, acesta era detaliul pe care îl povestea cel mai greu.
Mi-am notat bancomatul și programul de la cabinet. Eram obișnuit să verific și lucrurile pe care un om speriat le spune cu convingere, și pe cele pe care le spune cu îndoială. Nu puteam declara adevărată o poveste după tremurul unei mâini. Nici n-aveam de gând să o declar falsă fiindcă femeia din fața mea nu reacționase cum credeam eu, la adăpostul biroului meu, că ar fi trebuit să reacționeze.
— V-a mai căutat vineri?
— La cabinetul din sat. La sfârșitul programului, tot așa. În autobuz m-am așezat lângă o doamnă. El a stat în spatele meu tot drumul. Când am coborât, mi-a spus că știe de ce făcusem asta. Ca să nu mă vadă lumea cu el.
Îi povestise că fiul lui nu venise la înmormântare. Apoi îi spusese că merg la garsoniera lui. Elena invocase o programare la dentist; el îi ceruse să sune și s-o anuleze. Au ajuns pe Luminișului cu un taxi. Despre ce se petrecuse acolo mi-a vorbit cu pauze. Când a ajuns la saltea, aproape că nu mai scotea voce.
— Nu vreau să reclam acum un viol, a spus.
Nu i-am smuls un răspuns pe care nu era pregătită să mi-l dea. Am întrebat-o când îl văzuse din nou. În săptămâna următoare, când Mihai era iar plecat, Elena își schimbase programul. Vineri însă, Aurel o așteptase din nou la cabinetul din sat. De data aceasta, din garsonieră nu-i mai dăduse voie să plece. Sâmbătă ieșise numai el, să cumpere mâncare cu banii ei. Duminică seara îi sunase telefonul. Aurel nu o lăsase să răspundă.
— Spre dimineață i-a scris el lui Mihai. Când a plecat la baie, am avut timp să trimit adresa și să șterg mesajul din telefonul meu. Când s-a întors, a verificat dacă îi răspunsese Mihai.
Pentru prima dată de când intrase, m-a privit drept în ochi. Am văzut în sfârșit cât de puțin avusese la îndemână: câteva secunde, un telefon și un om care trebuia să înțeleagă de ce, după ce îi spusese că nu se mai întoarce, îi spunea unde se află.
— Urmele de la gât? am întrebat-o.
Și-a dus mâna la guler, fără să-și atingă pielea.
— Mă strângea de gât. Aproape că nu mai puteam respira.
Am mers cu ea la medicină legală. Alin a examinat-o și a consemnat leziunile. Elena încă nu știa dacă va depune plângere. Am schimbat numerele de telefon și am lăsat-o aproape de casă. La întoarcere, Dana l-a adus pe Mihai în biroul meu. Se ridicase de pe scaunul acela abia când îl chemase ea.
— Elena a ieșit de acolo și a fost văzută de un medic. Puteți merge acasă, i-am spus. Ce are să vă spună despre restul, va hotărî ea.
Și-a tras manșeta peste ceas.
— Apreciez eleganța dumneavoastră.
În glasul lui n-am auzit nici mulțumire, nici reproș îndeajuns de limpede încât să le pot despărți. S-a ridicat și a plecat fără să mă întrebe cine scrisese primul mesaj.
Geamurile închise
Aurel nu a vrut să dea declarații. Dana mi-a adus cazierul și datele pe care le strânsese despre el. Avusese o condamnare pentru violență și ieșise din închisoare în primăvara acelui an. Femeia cu care trăise ultima oară locuia în satul unde Elena era medic. Combinezonul, cel cu care se dădea drept om al forțelor speciale, fusese furat. Nu puteam ști când o observase prima oară pe Elena. Știam însă că, atunci când se așezase lângă ea în autobuz, nu el fusese cel luat prin surprindere.
A fost dus pentru o evaluare psihiatrică. Am ieșit să-l văd când a plecat ambulanța. Înainte să urce, s-a întors către mine.
— Asta nu se termină aici.
Mai auzisem amenințări. Unele sunt strigate ca să le audă toată curtea. Pe asta o spusese pe un ton obișnuit, ca și cum m-ar fi anunțat că avea să plouă. Peste două săptămâni, evaluarea s-a încheiat și Aurel a fost externat. Elena nu m-a sunat. Când treceam pe Luminișului, mă uitam din reflex spre etajul întâi. Geamurile erau mereu închise. După o vreme am încetat să încetinesc.
Pe la mijlocul lui septembrie, ofițerul de serviciu m-a sunat să-mi spună că la rampa de deșeuri de la ieșirea din oraș fusese găsit cadavrul unei femei. Am chemat câțiva colegi și l-am sunat pe Alin de pe drum. Era trecut de zece și afară se făcuse cald. La poartă, Marian s-a uitat la cravata mea.
— Nu ți se asortează cu decorul.
Nu m-am obosit să-i răspund. Dincolo de poartă se înălța un munte de reziduuri strânse în ani. Până la locul descoperirii am străbătut aproape doi kilometri printre utilaje, pungi prinse în tufe și oameni cu saci, veniți să adune ce mai putea fi folosit sau vândut. În ziua aceea, doi bărbați și o femeie văzuseră căzând dintr-o mașină de colectare un covor făcut sul. Îl desfăcuseră în timp ce mecanicul de pe buldozer aștepta să-i lase loc să treacă. Când au văzut ce era înăuntru, niciunul n-a mai pus mâna pe nimic. Mecanicul a sunat la poliție.
Marian a lucrat metodic. Pe corp am văzut două tatuaje. Nu erau acte, nu erau haine. Când am putut vedea bine gâtul, m-am uitat după Alin. Era la câțiva metri de mine.
— Uită-te aici, i-am spus.
S-a aplecat. A rămas așa câteva clipe, apoi și-a ridicat privirea.
— Doctorița?
Am încuviințat. Nu credeam că femeia din fața noastră era Elena. Mă întrebam dacă nu-l mai întâlniserăm o dată pe omul care îi lăsase semnele acelea. Asemănarea nu dovedea nimic de una singură. Era însă destul cât să-i cer mecanicului să afle de unde fusese adus containerul.
Omul și-a scos telefonul. L-am auzit întrebând: „Mă, de unde ați adus containerul 410?” După răspuns, mi-a spus că venea din zona combinatului. Mi-a dat numărul celui cu care vorbise. La spital, examinarea medico-legală a stabilit că moartea fusese violentă, prin asfixie. La birou, între timp, femeia își recăpătase numele.
O chema Arabela. Avea șaptesprezece ani.
Cursa de vineri
Identificarea a venit din evidențele poliției, prin amprente și semnele particulare. La adresa unde figura cu domiciliul nu am găsit pe nimeni care s-o cunoască. Seara a venit să-i reclame dispariția un tânăr cu care locuia. Nu o mai văzuse de vineri. Știa de la Maria, o fată care o cunoscuse pe bulevard, că se urcase într-un taxi.
Pe fișa Arabelei încăpeau domiciliul, semnalmentele și motivul pentru care ajunsese în evidențele noastre. Pe bulevard, adulții o plăteau pentru sex. Nimic din dosarul de până atunci nu spunea cine avea s-o aștepte acasă vineri seara. Acum, tânărul acela stătea în fața mea și încă nu știa ce aveam să-i spun.
Șoferul de la salubritate mi-a spus că lăsase containerul gol vineri seara, în apropierea blocului 11, și că îl ridicase luni, la opt dimineața. Colegul trimis să întrebe prin bloc s-a întors fără nicio veste despre Aurel. În schimb, Maria își amintea două lucruri: șoferul taxiului locuia în blocul Semiluna, iar când Arabela se urcase în mașină, pe bancheta din spate era deja un bărbat.
L-am găsit pe taximetrist. Vineri, în centrul vechi, îl oprise un bărbat în combinezon negru. Îi ceruse să-l ducă pe bulevard, apoi, după ce urcase Arabela, pe Luminișului. Șoferul i-a recunoscut pe amândoi în fotografii. Îi lăsase lângă numărul 11 și își continuase cursa.
Când am revenit în garsonieră, m-a izbit întâi mirosul de tutun. Era același, de parcă n-ar fi trecut aproape trei luni. Salteaua și pătura rămăseseră la locul lor. Aurel nu era acolo. Nici covorul pe care îl țineam minte de la prima intrare nu mai era. Marian a ridicat câteva fire de păr. Aveam să aflăm că erau ale Arabelei.
Am sunat-o pe Elena. Mi-a răspuns imediat, iar când am rugat-o să vină la birou, a făcut o pauză.
— Dacă e vorba de Aurel, să știți că nu mai știu nimic de el.
N-am contrazis-o. Când a venit, i-am spus că îl căutam în legătură cu o faptă gravă. Am întrebat-o dacă ar fi de acord să folosim telefonul ei ca să-i scriem. Și-a deschis agenda și mi l-a întins.
— E salvat „Spionul”.
Nu am întrebat-o de ce. Am scris: „Mi-e dor de tine”. Cât am așteptat, și-a luat cana de cafea, apoi a pus-o la loc fără să bea. Răspunsul a venit atât de repede, încât pentru o clipă am crezut că nu citisem bine.
„Am nevoie de ajutorul tău.”
Mi-a spus că luase pastile și că voia să se omoare. L-am întrebat unde se află. Era în Bicaz, la o prietenă. Mi-a dat adresa. I-am spus că avea să vină o ambulanță. Ultimul lui mesaj a fost: „Te aștept”.
Am cerut sprijinul stației de ambulanță și am plecat cu Nicu. Elena a lăsat telefonul la colegii mei. Înainte să ies din birou, am văzut că îl așezase cu ecranul în jos. După trei luni, degetele îi tremurau din nou, deși în fața ei nu mai era decât o cană de cafea.
Femeia din declarație
L-am găsit pe Aurel rezemat de un gard. Nicu a ajuns primul lângă el. Când m-a recunoscut, Aurel a deschis ochii de parcă, până în secunda aceea, păstrase convingerea că Elena avea să coboare din ambulanță.
— Femeia s-a răzbunat.
N-am răspuns. Nu știam cât luase și nu aveam de gând să decid asta după cât de limpede vorbea. Pe drum spre spital a început să spună câte ceva despre noaptea de vineri. N-am luat acele frânturi drept încheierea cazului. După îngrijirile medicale și o noapte în arest, a cerut singur să dea declarație.
A povestit că o alesese pe Arabela fiindcă i se păruse că seamănă cu Elena. A susținut că fata îl ironizase după ce au ajuns în garsonieră. Am ascultat fără să-l ajut să-și facă din asta o apărare. Era versiunea singurului om din cameră care mai putea vorbi. Chiar dacă fata spusese fiecare cuvânt pe care i-l atribuia el, acele cuvinte nu explicau de ce n-a lăsat-o să plece vie.
Când a venit vorba de gâtul ei, Aurel și-a desprins mâinile de pe masă. A spus că o strânsese și că, atunci când îi dăduse drumul, Arabela nu mai respira. Rămăsese în garsonieră cu trupul ei până a doua zi. A recunoscut covorul și containerul. Le-a descris pe amândouă cu mai multă ușurință decât rostise numele fetei.
Mai târziu, cu pixul în mână, s-a oprit din scris.
— N-am omorât-o pe ea, a zis. Am omorât-o pe Elena.
— Fata pe care ați omorât-o se numea Arabela.
Am așteptat să scrie numele. L-a scris. După câteva rânduri, m-a întrebat cum ne dăduserăm seama că fusese el. Voia să găsească o singură greșeală, ceva ce ar fi putut face altfel. M-am gândit la cele două încăperi și la urmele pe care le văzusem în amândouă, înainte să știu cui aveau să-i aparțină în dosar.
— Te-au trădat mâinile, i-am spus.
Și-a coborât privirea spre degete.
— N-am știut că se pot lua amprente de pe cadavre.
N-am simțit nevoia să-l corectez. Arabela avea șaptesprezece ani. Instanța i-a dat lui Aurel doisprezece ani de închisoare. Când am aflat sentința, pentru o clipă am făcut socoteala și m-am oprit. Era prea ușor să încep să număr anii pe care avea să-i petreacă el închis și să-i pierd din vedere pe cei pe care fata nu avea să-i mai trăiască.
Umbra rămâne
După sentință, am trecut din nou pe Luminișului. Nu aveam treabă acolo. La piață se strângeau tarabele, iar în blocul 11, la o fereastră de deasupra garsonierei, cineva scutura pe pervaz o față de masă. Am urcat până la etajul întâi. Ușa galbenă era închisă. De aproape părea și mai subțire decât o țineam eu minte. M-am oprit la o treaptă de palier și am ascultat.
S-a auzit o cheie, atât de aproape, încât mi-am ridicat privirea spre clanță. Nu s-a mișcat. Zgomotul venea de la altă ușă, de la etajul de sus. Am auzit apoi vocea unui copil care întreba dacă poate să mai rămână cinci minute afară. Am coborât fără să ating ușa garsonierei.
Aurel îmi spusese că nu se termină acolo. Nu știu la cine se gândea atunci. Știu numai că mi-aș fi dorit să-mi amintesc mai rar amenințarea lui și mai des întrebarea lui Mihai. Nu întrebase dacă Elena îl înșela. Venise să afle de ce, după ce îi spusese să n-o aștepte, cineva îi dăduse totuși o adresă. Avusese destule motive să fie rănit. A ales să fie atent.
Astăzi, când mă gândesc la Elena, nu o văd mai întâi în garsonieră. O văd în birou, cu palmele împreunate, rugându-mă să nu-l aduc pe Mihai. Avea să vorbească abia după ce a știut că nu trebuia să răspundă, în aceeași încăpere, și la întrebările soțului, și la ale mele. De câte ori cineva se oprește în prag și îmi spune că poate n-a venit pentru ceva destul de grav, îmi amintesc de ea. Nu-i cer să mă convingă înainte să se așeze.
La câteva zile după ce trecusem pe Luminișului, Dana a împins iar hârtiile de pe masă ca să-mi lase cafeaua. Nu mai țin minte ce vorbeam înainte să bată cineva la ușă; țin minte doar că eram pe punctul să spun „Mai târziu”. De dincolo nu s-a auzit nicio voce. După câteva secunde, s-a auzit o a doua bătaie, mai slabă decât prima.
De data asta, cafeaua a putut să aștepte. M-am ridicat și am deschis ușa.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt









