CRONICILE LUI COSTE. Cu poetul la taifas…

Există oameni pe care comunitatea îi judecă înainte de a-i asculta. Le observă sacoul ponosit, mersul nesigur, popasurile prin bodegi și, din aceste câteva semne exterioare, alcătuiește o sentință despre întreaga lor existență. Apoi sentința trece din gură în gură, până când nimeni nu mai știe cine a rostit-o întâi, dar aproape toți sunt gata s-o apere. Omul rămâne undeva în urma ei, tot mai puțin văzut, tot mai rar întrebat ceva.

Iar înăuntrul lui poate trăi o lume despre care cei din afară nici măcar nu bănuiesc că n-au cunoscut-o.

Pe poetul din Ciolt am început să-l cunosc într-o sâmbătă de primăvară, pe când școala ne mai ținea în bănci și în ultima zi lucrătoare a săptămânii. Aveam vreo cincisprezece ani și, la vârsta aceea, distanțele se măsurau în pași, iar întârzierile, în explicațiile pe care urma să le dai acasă.

Ieșisem de la școală și mă îndreptam spre drumul Cioltului. Prin grădini, pământul reavăn păstra urmele săpăturilor proaspete. Pe lângă garduri răsărise iarba aceea fragedă, aproape luminoasă, pe care primăvara o aduce înainte ca praful să se așeze peste lume. Se auzeau vrăbii sub streșini, iar dintr-o curte venea miros de crengi arse.

Autobuzul era o eventualitate, nu o certitudine. Venea sau nu venea, după o logică inaccesibilă celor care îl așteptau. Câteodată ne ajungea din urmă un tractor cu remorcă, iar tractoristul oprea să ne ia. Dacă găseam în remorcă și vreun balot de paie, călătoria căpăta un confort aproape aristocratic. O căruță era, de asemenea, un privilegiu. De cele mai multe ori însă, drumul ne revenea nouă și încălțărilor noastre.

În dreptul casei domnului Kósói, l-am zărit rezemat de gardul din palănci de stejar crăpat.

Kósói era croitor, dar avea și vocația discretă a unui grădinar de excepție. Dincolo de gard, lalelele își desfăceau culorile: galben, alb, roșu, petale pestrițe. Unele încă își țineau strâns bobocul, altele se deschiseseră de-a binelea către soare. Printre ele, pământul întunecat făcea culorile și mai vii. Grădina avea ceva din ilustrațiile cărților cu basme, din acele ținuturi unde frumusețea există fără să fie obligată să-și justifice utilitatea.

Poetul stătea în fața ei. Nu știu dacă privea florile sau dacă își odihnea numai trupul. Astăzi îmi place să cred că, dintre toți trecătorii, el ar fi putut zăbovi acolo fără să simtă că pierde vremea.

L-am salutat și l-am întrebat dacă merge spre casă.

— Văd că ești hotărât s-o pornești pe jos, mi-a răspuns. Mă iei și pe mine-n dreapta?

Am zâmbit și am încuviințat. Și-a desprins din gard o pungă în care avea o pâine. Numai că punga, poate obosită de propria condiție, s-a rupt, iar pâinea a căzut pe trotuar.

A ridicat ambalajul spre cer și a exclamat, iritat:

— Made-n România!

Apoi și-a recuperat pâinea, a potrivit-o subsuoară și am pornit.

Din felul în care vorbea, se putea bănui că traseul lui avusese un popas pe la bodega lui Egroaie. Avea sămânță de vorbă, iar cuvintele îi veneau cu acea ușurință care uneori îi apropie pe oameni, alteori îi expune fără apărare judecății celorlalți.

Nu-l cunoșteam îndeaproape. Până atunci schimbaserăm doar saluturi: „Bună ziua” ori „Lăudat să fie Isus”. Știam că venise de ginere în sat. Era înalt, purta aproape mereu sacou și nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată cu cravată. Se apropia de jumătatea de secol, însă avea în el o disponibilitate aproape adolescentină pentru conversație, contradicție și uimire.

Pe la cooperativă, în preajma unei halbe de bere, obișnuia să le recite celor de-o seamă cu el versuri ironice, poate improvizate chiar atunci. Strecurase în ele observații pe care unii le înțelegeau prea târziu, iar alții nu le iertau tocmai fiindcă le înțeleseseră.

În sat, prestigiul se dobândea mai ales prin ceea ce se putea vedea: pământ lucrat, animale îngrijite, gospodărie pusă la punct. Era o scară de valori născută din nevoi reale și din multă trudă. Numai că, pentru câțiva, ea devenise singura scară posibilă.

Omul care dormea aproape îmbrăcat, ca să fie gata de lucru la întâiul cântat al cocoșului, îl privea cu suspiciune pe cel care putea pierde un ceas discutând despre un vers. Nu fiindcă munca ar fi fost incompatibilă cu poezia, ci fiindcă, atunci când truda devine dogmă, orice răgaz al altuia pare o ofensă.

Puțina școală nu sărăcește, prin ea însăși, sufletul nimănui. Cunoscusem oameni fără multă învățătură, dar cu o delicatețe pe care nicio diplomă n-o poate garanta. În schimb, ignoranța mulțumită de sine are o rigiditate aparte: respinge ceea ce nu poate folosi imediat și ironizează ceea ce nu izbutește să înțeleagă. Uneori, sub ironie, dospește și invidia față de omul care, deși are puține, pare să dispună de un teritoriu inaccesibil celorlalți.

Poetul avea un asemenea teritoriu. Eu abia urma să-i trec hotarul.

La început mergeam grăbit. Mama mă aștepta acasă cu sarcini gospodărești, iar confortul spiritual nu figura printre obligațiile mele de sâmbătă. El mi-a observat pașii, s-a oprit și mi-a spus:

— Las-o încet, copile. Drumu-i lung, dar viața-i scurtă. Grăbește-te când îi poți ajuta pe alții.

Mi-am zis că, dacă aveam să ne oprim des pentru asemenea pilde, seara ne va găsi tot pe drum. La cincisprezece ani, reflecția altuia poate părea o întârziere administrativă.

Pe lângă ultima casă din Șomcuta, o căsuță mică, împrejmuită cu gard de nuiele, un câine lătra și alerga atât cât îi îngăduia lanțul. Poetul l-a privit și a găsit numaidecât o analogie:

— Așa arată și-un om însurat. Legat de muiere ca bietul acesta. Se crede liber, da’ zgarda-i tot la gât.

A râs, satisfăcut de propria observație. Numai că, rezemată de perete, la colțul din spatele casei, se afla Reghina Vălenașului.

— Ce-i, mă, răule, ce te legi de câinele meu? Mai bine mi-ai plăti lităra cee de horincă! Amu te faci că nu mă cunoști!

Reghina vindea trecătorilor horincă de mălai, de regulă cu dețul. Din socoteala ei reieșea că poetul rămăsese dator cu un litru.

El n-a răspuns. Abia după ce ne-am îndepărtat a spus, zâmbind:

— A învățat și ea ceva de la câine: să latre.

Atunci m-a amuzat. Mai târziu am înțeles că replica lui nu stingea datoria și nici nu-i făcea dreptate femeii. Spiritul poate fi sclipitor și nedrept în aceeași clipă. Poetul nu era un personaj imaculat, iar amintirea mea despre el ar deveni falsă dacă i-aș șterge toate asperitățile. Avea slăbiciuni, orgolii, mici cruzimi verbale. Tocmai de aceea întâlnirea noastră avea să însemne mai mult decât descoperirea unui om „bun”, ascuns sub o reputație „rea”. Descopeream un om complicat.

Ieșiserăm dintre case. Prin șanțuri se mai păstra apă din ploile trecute, iar firele de iarbă se aplecau peste ea. Pe alocuri, pomii înfloriți păreau mai luminoși decât cerul. Vântul desprindea câte o petală și o purta puțin de-a lungul drumului, înainte s-o lase în urmă. Nu priveam atunci toate acestea cu luare-aminte. Unele amănunte ajung să ne doară de frumusețe abia când nu ne mai putem întoarce la ele.

După ce am trecut de stația de curent, s-a oprit din nou. A băgat mâna în buzunarul interior al sacoului și a scos o coală de hârtie.

— Ce aveți acolo? l-am întrebat.

— O poezie în care-l critic pe Ceaușescu. Am fost cu ea la „Pentru Socialism”. I-am rugat s-o publice. M-au scos afară și au sunat la Securitate.

Apoi a râs:

— S-au temut că l-oi da jos pe Ceaușescu!

Am făcut ochii mari. Era prima dată când auzeam pe cineva vorbind astfel, lângă mine, în plină zi. Mai ascultasem, pe ascuns, Europa Liberă, însă vocile acelea veneau de departe, printre bruiaje, protejate parcă de distanța dintre aparat și lume. Aici, cuvintele aveau chipul unui om din sat și puteau fi auzite de oricine.

M-am uitat instinctiv împrejur.

Mi-a povestit că, după vizita la redacție, îl căutase la serviciu un ofițer de Securitate. Îi ceruse manuscrisul și îl avertizase să fie rezervat în declarații.

Nu știam ce să spun. Îmi întindea deja pâinea.

— Ține-o puțin.

Am luat-o, iar el și-a desfăcut hârtia și a început să citească.

Nu mai țin minte versurile. Îmi amintesc spinii pe care trebuia să-i îndure poporul, conducătorii agramați și îmbuibați, lipsa alimentelor, restricțiile la energia electrică. Lucruri pe care le trăiam cu toții și despre care învățaserăm să vorbim pe jumătate, cu voce joasă, după ce verificam cine se afla în preajmă.

El le rostea pe marginea drumului.

Primăvara își vedea de ale ei. O pasăre cânta dintr-un pom, vântul mișca iarba, lumina cădea nestingherită peste hârtia lui. Mă tulbura, fără să fi putut spune atunci de ce, că în aceeași lume puteau încăpea atâta firesc și atâta frică.

Aveam pâinea lui în mâini și o neliniște nouă în piept. Pentru câteva clipe, realitatea cunoscută își schimbase configurația. Omul pe care alții îl luau în râs spunea ceea ce oameni considerați respectabili nu îndrăzneau nici măcar să confirme.

L-am întrerupt:

— Nu cred că-i bine să știe multă lume de hârtia asta.

— Măi copile, n-o citesc decât celor pe care-i simt că înțeleg mesajul.

— Vă mulțumesc pentru încredere, dar să fiți atent. Nu știți cine vă poate vinde.

— Pot să mă vândă. N-au ce-mi lua. Iar sufletul nu mi-l poate lua decât bunul Dumnezeu.

Desigur, aveau ce să-i ia. Astăzi știu câtă vulnerabilitate încăpea în acel răspuns. Libertatea, serviciul, liniștea, sănătatea nu erau lucruri neînsemnate. Dar el încerca să păstreze, dincolo de toate acestea, un ultim loc în care frica să nu hotărască în numele lui.

Mult mai târziu, citindu-l pe Epictet, aveam să întâlnesc distincția dintre ceea ce depinde de noi și ceea ce se află în puterea altora. Pe atunci nu-i cunoșteam formularea filozofică. Îi întâlnisem însă, pe drumul Cioltului, o expresie imperfectă și vie: un om cu pâinea subsuoară, care refuza să-și lase gândul confiscat.

Din clipa aceea nu m-am mai grăbit.

Aș fi vrut să se lungească drumul. Îl ascultam vorbind despre viață, despre oameni, despre lucruri cărora până atunci nu le acordasem atenție. Avea vorbirea ușor peltică și mersul nesigur. Brațul liber i se legăna larg, aproape necontrolat; uneori aveam impresia că își va pierde echilibrul. Dar, dincolo de această precaritate a mișcării, gândirea lui găsea asocieri surprinzătoare, deschidea întrebări, muta hotarele conversației.

Mă întreb astăzi cât de aproape fusesem să trec pe lângă el fără să-l întâlnesc cu adevărat. Ar fi fost de ajuns să mă mulțumesc cu vorbele auzite prin sat, să răspund la salut și să-mi iuțesc pasul. Aș fi ajuns mai devreme acasă și aș fi rămas, poate multă vreme, cu liniștea aceea înșelătoare a celui care crede că știe un om fiindcă a aflat ce se spune despre el.

Dar vorbele lumii nu țin locul unei întâlniri. Nici anatema rostită de o gloată nu devine adevăr doar fiindcă o repetă multe guri. Uneori, în zgomotul acela, se pierde tocmai glasul celui despre care se vorbește. Trebuie să te apropii, să-l întrebi, să ai răbdare cu răspunsul lui. Nu ca să-i dai neapărat dreptate, ci ca judecata ta să nu fie doar ecoul judecății altora.

Atunci nu știam să formulez asemenea lucruri. Știam doar că îmi plăcea să-l ascult și că omul de lângă mine nu mai încăpea în puținele cuvinte cu care satul îl descrisese.

La un moment dat mi-a citat din Lucian Blaga:

„Vieţii nu i-am rămas dator nici un gând, dar i-am rămas dator viaţa toată.”

N-a explicat îndelung. Nici eu n-aș fi putut cuprinde atunci întreaga melancolie a cuvintelor. Le-am păstrat însă. Poate fiindcă, rostite de el, păreau mai puțin o podoabă livrescă și mai mult o mărturisire.

Mergeam acum unul lângă altul, fără graba de la început. Dinspre livezi venea un miros slab de floare, amestecat cu acela al pământului încă umed. Drumul era același, dar nu mi se mai părea o distanță de învins. Îmi era de ajuns să fiu acolo, să ascult, să duc pentru câteva clipe pâinea unui om care îmi dăduse voie să intru în singurătatea lui.

Când am intrat în Ciolt, s-a oprit la o poartă.

— Intru pe la badea Alexandru. Are un vin tare bun. Nu vii?

I-am mulțumit și i-am spus că nu consum alcool.

— Nu știi ce pierzi. Vinul aduce mai multă fericire decât toți oamenii la un loc.

Am zâmbit. N-am luat vorbele drept adevăr, după cum nu luasem nici toate ironiile lui drept înțelepciune. Mi s-a părut că în acea sentință veselă se ascundea și o dezamăgire pe care n-o cunoșteam. Nu l-am urmat. El a intrat pe poartă, iar eu mi-am continuat drumul către casă.

Nu devenisem alt om într-o după-amiază. Mă așteptau aceleași treburi și, probabil, aceeași întrebare despre întârziere. Dar despre poet nu mai puteam gândi numai cu mintea celorlalți.

Aveam să-l privesc, de atunci, fără să-i neg defectele și fără să-i reduc existența la ele. Înțelegeam că libertatea lui nu era desăvârșită, că idealismul nu-l absolvea de datorii, că talentul nu făcea inofensivă orice vorbă. Totuși, nimic din toate acestea nu anula bogăția interioară pe care mi-o lăsase, pentru câțiva kilometri, la vedere.

Poate că aceasta este una dintre formele cele mai simple ale respectului: să nu închizi un om în cea mai rea întâmplare a vieții lui, în slăbiciunea cea mai vizibilă ori în porecla pe care i-au găsit-o alții. Să-i lași loc să-ți vorbească. Iar dacă, după ce l-ai ascultat, rămân lucruri de judecat, măcar să știi că judeci ceva ce ai încercat să înțelegi.

Au trecut anii. Primăverile s-au întors peste aceleași dealuri, dar niciuna n-a mai fost primăvara aceea. Nu știu cât a mai dăinuit grădina domnului Kósói și nici ce s-a ales de coala pe care poetul o împăturea cu grijă, înainte de a o pune în buzunarul sacoului. Îmi pare rău că nu-i mai țin minte versurile. La cincisprezece ani nu știi că într-o zi vei căuta, fără folos, tocmai lucrurile pe care le-ai ascultat crezând că nu le poți uita.

În memoria mea a rămas așa: cu sacoul lui, cu mersul șovăielnic, cu o pâine și o coală de hârtie. Pe una mi-o încredințase pentru câteva minute. Prin cealaltă îmi încredințase ceva mult mai greu de purtat la vârsta mea: dovada că un om poate fi cu totul altfel decât povestește lumea despre el.

Când mă întorc cu gândul la după-amiaza aceea, îl văd iar lângă gardul cu lalele. Eu încă mă grăbesc, el încă mai are ceva de spus. Dincolo de noi, drumul Cioltului urcă încet prin primăvară.

Și mă bucur că, măcar atunci, am avut răgaz să-l ascult.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt

(In fotografia de copertă: Nicolae Ceausescu cu președintele francez Charles de Gaulle, la un pahar de vin, in 1968)

GlasulMM
GlasulMM