CRONICILE LUI COSTE. Cuptoarele de cărămidă

Există locuri pe care timpul le părăsește, dar pe care memoria refuză să le elibereze. Locuri care, deși și-au pierdut rostul de odinioară, continuă să trăiască în noi, cu aceeași lumină, aceleași mirosuri și aceleași glasuri.

Pentru mine, unul dintre aceste locuri este dealul Frasineului din Ciolt.

Acolo, într-o vară îndepărtată a copilăriei, am descoperit că oamenii pot vorbi limbi diferite, pot avea obiceiuri diferite și pot trăi în lumi aparent străine. Dar, dincolo de toate acestea, prietenia nu are nevoie de traducere.

Aveam șapte-opt ani.

Pe atunci, vara în sat avea un alt înțeles. Diminețile începeau devreme, cu răcoarea așternută peste iarbă și cu roua care strălucea, ca niște lacrimi mici, pe frunzele copacilor. Ulițele erau liniștite, drumurile pietruite, iar zgomotul câte unui automobil care tulbura din când în când tihna satului părea un eveniment.

În fiecare vară, pe dealul Frasineului, nu departe de sat și aproape de vale, își stabilea vremelnic reședința o familie de romi de pe Calea Mireșului. Veneau cu căruța, cu cortul, cu gospodăria întreagă și cu acel univers al lor, pe care îl puteau muta dintr-un loc în altul fără să pară că pierd ceva esențial.

Erau familia Pop.

Se așezau lângă o livadă de meri și începeau să facă ceea ce știau mai bine: cărămidă, sau „teglă”, cum îi spuneam noi, oamenii locului.

Pentru mine, locul avea însă și o altă semnificație. Nu departe de așezarea lor îmi pășteam vacile.

Mama mă trimitea dimineața la pășune, dar nu înainte de a-mi da o poruncă devenită aproape ritualică:

— Ia o carte cu tine! Să nu stai acolo degeaba!

Așa că plecam cu vacile și cu o carte, fără să bănuiesc că, într-o bună zi, tocmai acea carte avea să-mi deschidă o lume despre care nu știam aproape nimic.

Drumul spre vale

Străbăteam ulița, coboram pe drumul principal, amândouă pietruite și aproape lipsite de zgomotul mașinilor, apoi ajungeam la ulița Lazului. De acolo, drumul mă purta spre vale.

Valea veche avea cândva un alt curs. Albia ei șerpuia pe lângă un pâlc de sălcii, în mijlocul căruia funcționa o horincie. Era o construcție improvizată, fără nimic spectaculos, dar care devenea un adevărat centru de agitație în vremea fiertului.

Mirosul de borhot se simțea de departe.

O căruță venea, alta pleca. Butoaiele se goleau și se umpleau, oamenii se perindau, iar horinca limpede, cu mărgele multe, curgea din instalație ca o promisiune a veseliei. Era o hărmălaie de nedescris, un amestec de glasuri, copite, roți și vase lovite între ele.

Uneori, vântul aducea până la mine bucați de vorbă, râsete și zgomotul greu al butoaielor. Apoi totul se stingea, ca și cum valea își luase înapoi tăcerea.

Lăsam în urmă horincia și începeam să urc dealul Frasineului.

Acolo mă aștepta, fără să știu, o altă lume.

Casa din cort

Familia Pop își ridicase un cort mare, care, privit din afară, nu părea decât un adăpost vremelnic. Dar înăuntru era o adevărată locuință.

Uneori trăgeam cu ochiul când mama copiilor intra prin ușa improvizată. Pereții erau acoperiți cu peretare și pături, iar pe jos, peste un strat gros de paie, erau așternute țoluri și pături groase de lână. Paturile acelea improvizate păreau, pentru mine, de o căldură aparte.

Aveau ceva din tihna unei case adevărate, deși întreaga gospodărie putea fi strânsă și încărcată într-o căruță.

În apropierea intrării era amenajată o sobă de gătit. Pe ea se aflau aproape întotdeauna oale în care fierbea mâncarea. Fumul se ridica alene, purtând cu el mirosuri pe care vântul le împrăștia peste livadă și vale.

Familia avea trei copii: două fete și un băiat, Sorin.

Ioan Pop, capul familiei, era meșterul. Un om care părea să cunoască fiecare secret al pământului.

Îl urmăream cum excava lutul cu sapa, cum îl aduna în grămezi și cum pregătea materia primă pentru ceea ce avea să devină cărămidă.

Pământul era reavăn, ușor roșiatic, probabil din cauza oxizilor de fier. Aduceau apă din vale, tocau mărunt paie uscate de grâu sau orz și începea frământarea.

Ioan își sufleca pantalonii până deasupra genunchilor și intra cu picioarele în lut.

Era o imagine pe care n-am uitat-o: un om acoperit de noroi, de la tălpi până aproape de umeri, luptându-se cu o masă grea de pământ, apă și paie. Amestecul era îmbunătățit cu bălegar, într-o adevărată rețetă a meșteșugului, apoi, spre final, adăuga câteva găleți de nisip și reîncepea frământarea.

Nu era doar muncă. Era o știință a mâinilor și a experienței, o pricepere pe care n-o puteai învăța din cărți.

Îl priveam cu o curiozitate aproape indiscretă. Uneori mă apropiam, alteori mă retrăgeam spre vale, încercând să-i descopăr secretele fără să fiu observat.

Aveam și eu ambițiile mele de mic meșter.

Încercam să reproduc ceea ce vedeam, dar exista o problemă fundamentală: nu-mi suflecam pantalonii. Nici vorbă! Îmi era teamă să nu-mi murdăresc ciucurașii.

Așa că îmi pregăteam o cantitate modestă de lut și o frământam cu mâinile, păstrând o distanță respectabilă față de noroi.

Probabil că eram singurul cărămidar din zonă care ținea mai mult la curățenia pantalonilor decât la calitatea producției.

Focul din cuptor

După ce lutul ajungea la consistența potrivită, începea modelarea. Îl puneau în forme de lemn, îl tasau cu putere, îl nivelau și apoi scoteau cărămizile pe pământ, unde le lăsau să se usuce la soare.

Dar adevărata măiestrie nu se afla în formele de lemn.

Se afla în cuptoare.

N-am întâlnit niciodată o asemenea combinație de ingeniozitate și simț practic.

Nu cred că oamenii aceia aveau cunoștințe de arhitectură și nici că răsfoiseră vreodată vreun manual despre tiraj, planuri înclinate sau instalații de exhaustare. Și totuși, ridicau niște construcții impresionante, de patru-cinci metri înălțime, în interiorul cărora realizau adevărate labirinturi de canale și focare.

Fiecare spațiu avea rostul lui. Fiecare cărămidă era așezată cu pricepere, iar întreaga construcție părea să aibă o logică pe care numai meșterul o putea înțelege pe deplin.

După ce ridicau cuptorul, îl lipeau cu lut, îl etanșau cu grijă, iar prin partea superioară introduceau cărbunii, până când umpleau toate focarele.

Aprinderea se făcea de la bază, cu paie și petrol.

Îmi amintesc momentul în care începea arderea. Mai întâi, un miros ascuțit de petrol. Apoi, o flacără mică, tremurândă. Apoi, focul.

Flăcările pătrundeau în interior, fumul se ridica deasupra dealului, iar construcția părea că prinde viață. Era ceva fascinant în imaginea aceea: un munte de pământ și cărămizi, în măruntaiele căruia ardea un foc nevăzut.

Noaptea, lumina slăbă a focului se vedea printre crăpăturile cuptorului. Părea că dealul respiră.

Cuptorul ardea două săptămâni întregi. Alte două săptămâni era lăsat să se răcească.

Patru săptămâni pentru ca pământul moale să devină cărămidă.

Patru săptămâni în care meșterul trebuia să știe să citească focul, să-i înțeleagă puterea și să-i respecte ritmul.

Astăzi, când mă gândesc la toate acestea, îmi dau seama că priveam atunci, fără să știu, un meșteșug autentic, o formă de inteligență practică transmisă din generație în generație.

Sorin

Dar, dintre toate lucrurile pe care le-am descoperit pe dealul Frasineului, cel mai prețios nu a fost nici lutul, nici cărămida și nici măiestria cuptoarelor.

A fost Sorin.

În timp ce tatăl său frământa pământul și ridica viitoarele cuptoare, Sorin se apropia de mine.

Era sfios. Avea o timiditate firească, de copil care nu știe dacă este binevenit într-o lume care nu-i aparține.

Mă întreba dacă îl las să stea lângă mine și dacă îi citesc din carte.

Eu citeam, el asculta.

Uneori urmărea cu atenție fiecare cuvânt, alteori mă întrerupea, nerăbdător să afle ce se întâmplă mai departe.

— Și apoi? mă întreba. Ce s-a întâmplat apoi?

Îi spuneam să aștepte. El aștepta, dar nu putea sta liniștit. Își învârtea degetele, privea spre vaci, apoi iarăși spre carte.

După câteva zile ne împrieteniserăm atât de bine, încât începusem să aduc pe ascuns de acasă o cană. La prânz, când soarele ardea mai tare și vacile se adunau la umbră, mulgeam una-două căni de lapte și i le dădeam.

Nu era mare lucru, dar pentru noi devenise un ritual.

Laptele era cald, cu un miros de iarbă și de dimineață. Sorin îl sorbea încet, de parcă nu voia ca momentul să se termine.

Într-o zi, după ce terminasem de citit, Sorin s-a uitat la mine și m-a întrebat cu o seriozitate care m-a surprins:

— Tu-mi citești povești, îmi dai lapte, mă lași să stau cu tine… Eu ce pot face pentru tine?

M-am uitat la el. Nu-mi amintesc să fi cântărit prea mult răspunsul. Ideea mi-a venit aproape instantaneu:

— Sorin, învață-mă și pe mine limba ta!

Pentru o clipă a rămas nemișcat.

Apoi i s-a luminat chipul.

Era atât de bucuros, de parcă îi încredințasem o misiune de mare importanță.

Și așa am devenit elevul lui.

O oră îi citeam povești, o oră luam lecții de limba romani.

Sorin se transforma. Timiditatea dispărea, iar în locul ei apărea mândria unui profesor care descoperise că are ceva de transmis.

Învățam cuvinte, propoziții, numere și expresii uzuale. Într-o săptămână reușisem să leg câteva fraze și să număr în limba lui. Bineînțeles, în programa noastră de studiu intrau și înjurăturile de rigoare. Nu se putea să învăț o limbă pe jumătate!

Acasă evitam să rostesc ceea ce învățam pe dealul Frasineului. Nu știu dacă din prudență sau dintr-o teamă copilărească de a nu dezvălui prea mult din mica noastră înțelegere.

A doua zi, însă, Sorin îmi vorbea direct în romani. Eu încercam să-i răspund, el mă corecta, apoi râdeam amândoi.

Aveam fiecare câte ceva de oferit.

Eu îi dădeam povești și lapte. El îmi dădea limba lui.

Niciunul nu știa atunci că schimbul acesta avea să dureze mult mai mult decât vara.

Porumbeii

Într-o dimineață am observat câțiva saci așezați în fața cortului.

Erau legați la gură și păreau să ascundă ceva. Se mișcau ușor, de parcă înăuntru erau vii.

M-am apropiat de Sorin și l-am întrebat:

— Ce aveți acolo?

Mi-a răspuns în romani:

— So si ande save? Gołębi. Kames te chal?

— Ce avem în saci? Porumbei. Vrei să mănânci?

Am zâmbit.

I-am spus că nu mai mâncasem niciodată și că nu, nu mănânc.

Sorin nu a insistat.

La prânz, însă, dinspre cort a început să vină un miros care părea să-mi pună la încercare toate principiile.

În oale sfârâiau piepturile de porumbel, iar usturoiul era pus cu o generozitate impresionantă.

Mirosul cobora spre vale, se strecura printre sălcii, urca spre livada de meri și ajungea până la mine.

Era, fără îndoială, îmbietor.

Mă uitam din când în când spre oalele lor, dar obiceiurile mele nu-mi îngăduiau să mă apropii. Între noi exista o distanță pe care niciunul nu încerca să o forțeze.

Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama cât de firească era acea prietenie. Nu ne propuseserăm să ne schimbăm unul pe celălalt. Ne acceptam așa cum eram.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai simple definiții ale prieteniei adevărate.

Ultima zi

Vara a trecut pe neașteptate.

A venit vremea să mă întorc la școală, iar pe dealul Frasineului se simțea deja apropierea plecării.

Familia Pop începea să-și strângă lucrurile. Cortul urma să fie desfăcut, paturile și peretarele împăturite, oalele adunate, soba pregătită pentru drum.

Totul încăpea, într-un fel greu de înțeles pentru mine, în căruța cu coviltir.

Oamenii aceștia își mutau casa fără să-și piardă gospodăria. Aveau o altă măsură a stabilității, una care nu depindea de ziduri.

Când am plecat ultima dată de acolo, cuptorul încă ardea.

Fumul se ridica deasupra construcției, iar căldura lui părea să țină locul unei despărțiri pe care nu știam să o rostesc.

Nu-mi amintesc dacă i-am spus lui Sorin că îmi va fi dor de el. Nu-mi amintesc nici dacă ne-am promis că ne vom revedea.

Copiii nu știu să-și ia rămas-bun pentru totdeauna. Ei cred că lumea rămâne așa cum au cunoscut-o și că oamenii vor fi acolo și vara viitoare.

Abia mai târziu înțeleg că unele plecări nu au întoarcere.

Ce a rămas

Au trecut anii.

Dealul Frasineului nu mai este cel din copilăria mea. Valea și-a schimbat cursul, horincia a dispărut, iar locul în care se ridicau cuptoarele a fost înghițit de timp și de vegetație.

Dar memoria are propriile ei legi.

De câte ori privesc într-acolo, văd cuptorul fumegând, cortul de lângă livada de meri, soba cu oalele în care fierbea mâncarea și pe Ioan Pop, acoperit de lut, frământând pământul cu picioarele.

Îl văd pe Sorin sorbind din cana de lapte.

Și mă văd pe mine, așezat pe un butuc de prun uscat, citind din „O mie și una de nopți”.

Apoi îi aud glasul:

— La ce pagină ai ajuns?

— Zece!

— Dej!

Și râdem.

Câțiva ani mai târziu, cuvintele învățate de la Sorin aveau să-mi fie de un real folos.

Într-o împrejurare, am ajuns să vorbesc în romani cu un interlocutor de-al meu, un dezrobit de pe Craica. Omul m-a ascultat, apoi, când și-a dat seama că un gabor vorbea limba romani, a făcut semnul crucii și a exclamat, uluit:

— Devla! Jekh gabor phenel romanes! Na dikhlem khanči kadava!

Adică:

— Doamne! Un român vorbește romani! N-am mai văzut așa ceva!

Am zâmbit.

N-am avut atunci răgazul să-i explic de unde învățasem limba. N-am putut să-i povestesc despre dealul Frasineului, despre cortul de lângă livadă, despre Ioan Pop și despre băiatul lui, Sorin.

Dar gândul mi-a zburat imediat înapoi, la vara aceea.

La copilul care, în schimbul unor povești și al unei căni de lapte, îmi dăduse o parte din lumea lui.

Nu știu ce s-a ales de Sorin. Nu știu dacă mai trăiește, dacă a rămas pe Calea Mireșului sau dacă a plecat, la rândul lui, prin alte locuri, ducând cu sine meșteșugul familiei.

Mi-ar plăcea să-l întâlnesc.

Să-l privesc în ochi, să-i zâmbesc și să-l întreb, în limba pe care m-a învățat-o:

— Sar san, phrala?

(Ce mai faci, frate?)

Poate că m-ar recunoaște. Poate că nu.

Poate că ar trebui să-i amintesc de băiatul care păștea vacile lângă cuptor, citea din cărți și îi oferea lapte într-o cană adusă pe ascuns de acasă.

Și poate că, după atâția ani, am râde din nou.

Focul care nu s-a stins

Astăzi înțeleg că, în vara aceea, pe dealul Frasineului, s-au petrecut două feluri de construcții.

Ioan Pop ridica din lut și paie cuptoare înalte, în care focul transforma pământul în cărămidă.

Sorin și cu mine ridicam, fără să știm, ceva mult mai trainic: o punte între două lumi.

Cuptoarele aveau nevoie de două săptămâni de foc și alte două de răcire. Prietenia noastră n-a avut nevoie decât de câteva zile, de o carte și de o cană de lapte.

Cuptoarele s-au stins. Cortul a fost strâns. Căruța a plecat. Copilăria a rămas undeva, în urmă, pe un drum pietruit, dincolo de ulița Lazului.

Dar uneori, când liniștea se așază peste sat și privirea îmi alunecă spre dealul Frasineului, am senzația că totul este încă acolo.

Fumul se ridică. Lutul se frământă. Oalele fierb.

Iar Sorin vine spre mine, cu aceeași sfială de odinioară.

Mă așez pe butucul de prun uscat, deschid cartea și încep să citesc.

— La ce pagină ai ajuns? mă întreabă.

— Zece!

— Dej!

Și pentru o clipă, cât durează un zâmbet, nu mai sunt omul de astăzi.

Sunt din nou copil.

Iar Sorin este lângă mine.

Poate că aceasta este adevărata putere a amintirilor: ne întorc nu doar în locurile pe care le-am pierdut, ci și la oamenii pe care timpul i-a luat de lângă noi, fără să-i poată lua vreodată din suflet.

Iar pe dealul Frasineului, în cuptoarele memoriei mele, focul încă nu s-a stins.

Dorin Ioan COSTE — de Ciolt

GlasulMM
GlasulMM