
CRONICILE LUI COSTE. Haiducii, horinca și o furcă
La sfârșitul lui octombrie 1975, pe când eram școlar în Ciolt și încă mai credeam că oamenii mari știu tot ce se petrece pe lume, grajdurile CAP-ului s-au umplut de cai.
De unde veniseră, cine-i adusese și la ce bun atâta amar de dobitoace, nu știa nimeni. Caii nechezau, oamenii își dădeau cu părerea, iar noi, copiii, stăteam pe lângă garduri, doar-doar om afla ceva înaintea celor mari.
— Măi, da’ nu cumva să pregătește ceva? întreba câte unul.
— Să pregătește, cum să nu! Că doar n-or vinit caii singuri la colectiv!
Asta era o lămurire greu de combătut.
După nici două zile au apărut niște mașini lungi, un fel de microbuze. Din ele coborau oameni cu lăzi, cu trepiede și cu lucruri pe care nu le mai văzuserăm. Umblau grăbiți și se strigau unul pe altul, de parcă pierduseră ceva încă de la plecare.
Atunci s-o aflat: în Vârful Oțelului și la cetate se făcea un film cu haiduci.
No, asta da veste!
Până atunci, filmul fusese ceva ce vedeai pe un ecran. Acuma venise el la noi, cu cai cu tot.
Cu opincile la filmare
Într-o dimineață, învățătorul Brediceanu ne-o ales pe câțiva și ne-o spus:
— Mâine veniți în costume populare. Și cu opinci, musai! Mergem să faceți figurație.
N-am întrebat ce-i aceea figurație. Mi s-o părut că, dacă începeam cu întrebări, poate alegea pe altul, mai priceput.
Acasă am dat vestea cu toată însemnătatea:
— Mâine mă duc să joc în film.
— Tu?
— Eu.
— Și lecțiile cine ți le face, Pintea?
Mi s-o părut o întrebare nepotrivită pentru ceasul acela măreț.
Toată noaptea n-am dormit. Mă gândeam ce-o să-mi spună să fac și dacă n-oi încurca ceva. De la o vreme, începusem să mă tem că poate mă pune să călăresc. Una era să privești calul prin gard și alta să te afli deasupra lui, fără să știi unde are frâna.
Dimineața eram gata înainte să mă strige cineva. Costumul pe mine, opincile în picioare și o emoție în piept de parcă trebuia să mă asculte la toate materiile deodată.
Am pornit pe jos spre Oțel.
Locurile le știam, dar în dimineața aceea parcă erau altele. Ceața stătea peste dealuri, frunzele ude ni se lipeau de opinci, iar noi mergeam mai cuminți decât de obicei.
Ne duceam, totuși, la lucru cu Pintea. Nu se cădea să ajungem acolo ca niște copii oarecare.
Leacul împotriva burniței
În Vârful Oțelului era lume cât la sărbătoare. Numai vremea nu ținea cu sărbătoarea. Burnița mărunt și rece, din aceea pe care la început n-o bagi în seamă, iar după un ceas ai da orice să fi rămas acasă.
Sătenii veniseră să vadă minunea. Și, fiind oameni de-ai noștri, nu veniseră cu mâna goală.
Din desagi ieșeau pită, slănină, brânză, câte-o ceapă. Iar de lângă ele, sticla.
Uneori două.
Că nu puteai ști cât ține cultura.
— No, domnilor, luați o gură, că-i frig!
— Mulțumim, avem de lucru.
— Apoi tocmai! Cum să lucri așe, înțepenit?
La început, oamenii filmului gustau câte puțin. Pe urmă mai venea un gospodar:
— De la mine n-ați luat.
Asta era deja o chestiune de obraz.
Mai încolo, altul desfăcea dopul:
— Da’ pe-a me’ numa’ s-o mirosiți!
Și uite-așa, din mirosit în mirosit, pe către zece frigul fusese biruit pe mai multe fronturi. Vorbele se lungiseră, râsul venea mai ușor, iar filmarea părea să aibă nevoie de o țâră de odihnă.
Noi, copiii, băteam din picioare și așteptam.
Nouă nu ni se dădea împotriva frigului decât un singur leac:
— Mai aveți răbdare, măi prunci!
Aveam. Numai că răbdarea nu ținea de cald.
Cei trei de la fagi
Pe dreapta drumului erau trei fagi falnici. Lângă ei, scări, iar pe scări, trei actori legați cu funii de trunchiuri.
Trebuia să vină Pintea și să-i slobozească.
După mintea noastră, treaba era limpede: vine haiducul, taie funiile, oamenii coboară și mergem mai departe.
Numai că la film nu mergea așa.
Ba se muta ceva, ba se aștepta cineva, ba lumina nu era cum trebuia. Cei trei rămâneau legați, iar noi începuserăm să-i privim cu milă.
— Măi, șoptea unul dintre noi, da’ dacă să duc toți la masă și de ăștia uită?
Un om de lângă noi îi cercetă o vreme, apoi clătină din cap:
— Apăi, până-i sloboade Pintea, îi sloboade primăvara. Dau fagii în frunză și nu-i mai află nime’.
Am râs în pumni. Nu se cădea să ne veselim prea tare pe seama unor oameni care, spre deosebire de noi, nu puteau pleca nici măcar să se încălzească.
Florin Piersic, care-l juca pe Pintea, era mereu bine dispus. Când apărea, noi ne lungeam gâturile să-l vedem mai bine.
Pentru cei mari era un actor vestit. Pentru noi era Pintea, venit printre fagi.
Povestea prinde picioare
De aici înainte, amintirea mea se întâlnește cu legenda satului. Ce-am văzut cu ochii mei rămâne al meu; ce-au mai adăugat oamenii o fi al lor și al serilor lungi de iarnă.
Că satul, când prinde o poveste bună, n-o lasă să umble desculță. O încalță, o îmbracă și-i mai pune și-o pană la pălărie.
Se spune că prin preajma platoului se arăta o domniță de-a locului, femeie frumoasă, zdravănă, cu obrajii rumeni și cu mers hotărât.
Numele să-i rămână deoparte. Destul că și-l știa ea, nu trebuie să-l afle toată cinematografia.
Haiducului din poveste îi căzuse dragă.
Cum apărea ea, cum se ivea ceva mai grabnic decât slobozirea celor trei de la fagi. Putea să aștepte potera, putea să aștepte regizorul. Iar cei legați erau, oricum, singurii despre care se știa sigur că nu pleacă nicăieri.
Într-o dimineață, haiducul ar fi poftit-o lângă o căpiță de fân, mai ferită de vânzoleală. La o vorbă, poate la două. Povestea nu ține proces-verbal.
Numai că domnița avea bărbat acasă.
Iar omul băgase de seamă că nevasta prinsese, de câteva zile, o mare dragoste de cinematograf.
— Da’ tu iară meri?
— Mă duc să văd ce mai fac.
— D-apoi ieri nu i-ai văzut?
— Ieri o fost ieri.
Răspunsul nu-l liniștise.
Așa că o pornit după ea. Cu furca.
Poate avea treabă pe undeva. Poate că nu. Cert este că, ajuns lângă căpiță, o găsit.
Filmare fără repetiție
Omul o văzut apropierea, o strâns coada furcii și s-o oprit o clipă.
Din acele clipe în care încă mai poate ieși o vorbă așezată.
N-o ieșit.
— No, măi haiducule! Aicea ți-o fost potera?!
Haiducul, om cu simțul primejdiei, n-o mai așteptat a doua strigare. S-o ridicat din fân și-o pornit către pădure.
Fără cal.
Nici nu mai era vreme să-l înșeueze.
Domnița după el, bărbatul după amândoi, cu furca înainte și cu lămuririle rămase în urmă.
— Stăi, mă, să ne înțelegem!
Dar haiducul părea să socotească depărtarea drept cea mai bună înțelegere.
Se zice că unul de pe margine ar fi strigat:
— Filmați, domnilor, amu! Că asta a doua oară nu v-o mai joacă!
La fagi, cei trei tot așteptau.
Salvatorul lor tocmai intrase în pădure, urmărit de un gospodar care nu venise să facă figurație.
Ce mi-o rămas
Nu mai știu cât din noi o rămas pe peliculă. Poate un chip, poate un colț de costum, poate numai câteva opinci prin fundal.
Dar ziua aceea o rămas în mine întreagă.
Îmi amintesc mirosul frunzelor ude, caii și frigul care ne urca încet din picioare. Îmi amintesc cum tresăream când cineva striga, convinși că, în sfârșit, venise rândul nostru.
Și-mi amintesc copilul care eram, cu somnul pierdut de emoție și cu ochii după Pintea.
Mă dusesem să văd cum se fac filmele.
Satul mi-o arătat, pe deasupra, cum se fac poveștile.
Pe cea cu furca au mai întors-o oamenii pe toate părțile și i-au mai potrivit câte-o vorbă. Nu bag mâna în foc pentru toate amănuntele. Nici nu știu dacă haiducul o fugit chiar atât de tare.
Dar, de câte ori o aud, parcă-l văd grăbind pasul.
Iar dacă mă întreabă cineva ce rol am avut eu în toată această întâmplare, îi spun drept:
— Am făcut figurație.
Și, după o clipă, adaug:
— Da’ am fost de față când furca o luat rolul principal.
Dorin Ioan COSTE – de Ciolt









