CRONICILE LUI COSTE. Oameni și copaci

Omul trece pe lângă copac fără să-l privească. Are ochii plini de drumuri, de ceasuri, de griji, de întâlniri întârziate. Își poartă viața în buzunare, în telefoane, în liste de lucruri neîmplinite. Copacul rămâne. Nu îl strigă. Nu îl oprește. Îl lasă să treacă, așa cum lasă vântul să-i tulbure frunzele și ploaia să-i spele praful de pe scoarță.

Copacul nu se grăbește niciodată. El știe că toate vin la vremea lor: mugurele, floarea, umbra, rodul, frunza galbenă, golul ramurilor. Știe că viața nu înseamnă numai verdeață. Știe că, uneori, trebuie să pierzi tot ce te împodobea pentru a putea înflori din nou.

Omul nu știe întotdeauna. El se teme de toamnă. Se teme de firele albe, de ușile care se închid, de numele pe care nu le mai aude rostite. Se teme de camerele goale și de mesele la care, odinioară, se așezau mai mulți. Se teme de propriul lui suflet atunci când acesta rămâne fără cântec.

În tinerețe, omul este un copac în aprilie. Își poartă speranțele ca pe niște frunze fragede. Iubește repede, crede ușor, iartă fără să știe ce înseamnă iertarea. Își închipuie că iubirea va ține loc de casă, de pâine, de timp și de moarte. Nu bănuiește că, într-o zi, aceeași iubire îi poate lăsa în inimă o rană adâncă, asemenea unei ramuri smulse de furtună.

Și copacul iubește, poate, în felul lui tăcut. Iubește lumina care îi cade pe creștet dimineața. Iubește ploaia care îi intră în rădăcini. Iubește pasărea care își lasă cuibul între ramurile lui. Iubește copilul care îl îmbrățișează fără teamă. Iubește bătrânul care se așază la umbra lui și tace.

Dar viața nu cruță nici omul, nici copacul. Soarele prea puternic arde frunza. Gerul crapă scoarța. Vântul rupe crengile. Toamna ia, fără milă, tot ce primăvara dăduse cu generozitate. Atunci copacul plânge. Nu cu lacrimi, fiindcă lacrimile lui sunt frunze. Cad încet, una câte una, și acoperă pământul ca niște scrisori vechi pe care nimeni nu le mai deschide.

Omul plânge altfel. Plânge uneori lângă un pat gol. Plânge într-o gară, privind un tren care pleacă. Plânge când se întoarce acasă și nimeni nu îl întreabă cum i-a fost ziua. Plânge când își vede copiii crescând, apoi plecând, cu graba lumii în ochi și cu propriile lor vieți în brațe.

Copiii sunt păsările omului. Vin gălăgioși, fragili, neastâmpărați. Își fac cuib în sufletul părinților, îl umplu de teamă, de râs, de oboseală și de rost. Apoi cresc. Își întind aripile. Pleacă spre alte ferestre, spre alte case, spre alte dimineți. Părintele rămâne, asemenea copacului după plecarea stolului, cu brațele ridicate spre un cer care pare deodată prea mare. Cuiburile rămân goale. În ele se strânge ploaia. Se așază praful. Se ascunde tăcerea.

Și omul, și copacul cunosc această tăcere. Copacul o poartă între ramuri. Omul o poartă în piept. Copacul stă singur într-o margine de drum, iar omul stă singur între oameni. Uneori, singurătatea nu are nevoie de pădure; ea poate locui într-o casă plină, într-un oraș zgomotos, într-o fotografie veche.

Sub copac, omul își lasă adesea povestea. Spune ce nu poate spune acasă. Își amintește de mama lui. De femeia care l-a părăsit. De copilul plecat departe. De prietenul care nu mai răspunde. Vorbește cu voce joasă sau vorbește numai în gând. Copacul ascultă. Nu întrerupe. Nu judecă. Nu uită.

Poate că, atunci când omul își ascunde fața în palme, copacul își pleacă ramurile puțin mai jos. Poate că frunzele lui foșnesc nu din cauza vântului, ci pentru a spune: „Sunt aici.” Și poate că se întristează când omul pleacă. Fiindcă oamenii pleacă mereu. Unii se întorc, mai bătrâni și mai tăcuți. Alții nu se mai întorc niciodată. Copacul rămâne să le păstreze umbra, pașii, numele zgâriate în scoarță, promisiunile spuse sub frunzișul lui.

Dar omul, prea grăbit, uită. Taie copacul pentru o parcare, pentru o casă mai mare, pentru un drum mai drept. Îi retează ramurile fără să vadă cuiburile. Îi lasă rădăcinile sub ciment și se miră, mai târziu, că orașul a rămas fără răcoare, fără păsări, fără suflet. Nu știe că fiecare copac doborât duce cu el o parte din copilăria oamenilor. O bancă la umbră. O mână mică ținută într-o mână mare. Un sărut furat. O așteptare. O despărțire. O rugăciune nerostită.

Omul și copacul sunt făcuți din aceeași materie a dorului. Unul își caută rădăcinile în trecut; celălalt le are în pământ. Unul crește spre lume; celălalt spre cer. Unul își ascunde cicatricile sub haine; celălalt sub scoarță. Unul plânge cu lacrimi; celălalt cu frunze.

Iar când va veni toamna fiecăruia, poate că omul va înțelege, în sfârșit, copacul. Va pricepe că nu orice pierdere este sfârșit. Că ramurile goale pot aștepta primăvara. Că rădăcinile adevărate țin chiar și atunci când furtuna a trecut prin tot ce ai iubit. Și se va opri, poate, lângă un copac bătrân. Nu ca să se adăpostească. Ci ca să-i mulțumească.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt