Cronicile lui Coste. Omul simplu

Omul simplu trăiește între pământ și Dumnezeu, fără să facă din asta o teorie. Își duce pașii pe drumuri de țară sau pe trotuare crăpate de oraș, dar în inima lui există o rânduială pe care nimeni nu i-a predat-o. O știe din respirație, din trudă, din felul în care își face cruce înainte de a începe ziua.

Se trezește devreme, când lumina încă nu s-a hotărât dacă să fie zi.

Își spală fața cu apă rece, ca și cum ar vrea să alunge nu doar somnul, ci și grijile.

Își spune, poate fără cuvinte, că trebuie să meargă mai departe. Și merge. Nu pentru glorie, nu pentru laudă, ci pentru că viața nu se negociază, se duce.

În sat, îl găsești aplecat peste pământ, vorbind cu el în tăcere.

În oraș, îl vezi pierdut în mulțime, dar niciodată rupt de sine. El nu este spectaculos, dar este necesar. Ca pâinea. Ca apa. Ca răbdarea.

Rugăciunea lui nu are întotdeauna formă. Uneori e doar un oftat. Alteori e o privire ridicată spre cer, fără să ceară nimic precis. „Doamne, ajută” nu e pentru el o formulă, ci o stare.

Nu vrea minuni, ci putere: să mai ducă o zi, să mai ierte o nedreptate, să mai iubească fără să fie sigur că va primi înapoi.

Omul simplu nu se revoltă împotriva destinului, dar nici nu i se supune orb. Îl poartă, ca pe o haină grea, dar a lui. Știe că viața nu e dreaptă, dar nici nu cere să fie. Într-un fel adânc și tăcut, el înțelege că rostul nu stă în a avea, ci în a rămâne om.

Istoria nu îl scrie, dar îl conține. El este cel care a dus războaie fără să le înțeleagă, care a ridicat case fără să le numească arhitectură, care a crescut copii fără să citească manuale de viață. Și totuși, prin el, lumea a mers mai departe.

Există în omul simplu o lumină care nu vine din cultură, nici din putere, ci dintr-o curăție greu de explicat. O lumină care nu strălucește, dar ține. Care nu impresionează, dar încălzește. Care nu cere să fie văzută, dar fără de care întunericul ar fi deplin.

Poate că, la sfârșit, omul simplu nu va lăsa în urmă cuvinte, ci urme: în pământ, în oameni, în liniștea celor care au fost iubiți fără zgomot.

Și poate că Dumnezeu, dacă privește lumea, îl recunoaște cel mai ușor tocmai pe el.

Pentru că omul simplu nu a vrut să fie mai mult decât este. Și tocmai de aceea, a fost și este întreg.

Dacă vom reuși să ne păstrăm simplitatea, vom reuși să rămânem oameni.

Dorin Ioan COSTE – din Ciolt