CRONICILE LUI COSTE. Politica demografică și patul îngust

Călătorind prin satele Transilvaniei, întâlnești tot mai des o tăcere apăsătoare. Nu este liniștea aceea bună, de duminică după-amiază, când se aude câte o găină prin curte, o coasă departe, un câine lătrând la poștaș. Este liniștea caselor rămase fără glasuri, a porților care nu se mai deschid, a ferestrelor prin care nu mai privește nimeni.

Casele bătrânești, odinioară pline de copii, de fum de pâine și de miros de fân, stau astăzi cu obloanele trase. În curți crește iarba până la genunchi, șurile se înclină încet spre pământ, iar grădinile, care altădată hrăneau familii întregi, se umplu de mărăcini. Câmpurile se sălbăticesc și ele. Pe unde treceau pluguri, se întinde acum buruiana; pe unde se auzeau oameni strigând unii către alții, pădurea își trimite mlădițele, încet și sigur, ca o împărăție care își recucerește hotarele.

Din loc în loc, pe câte o băncuță din fața porții, mai vezi un bătrân ori o bătrână. Stau cu mâinile pe genunchi, cu privirea dusă pe drum, parcă așteptând o mașină cunoscută, o scrisoare, un nepot, o veste. Uneori, poate, nu așteaptă nimic. Privesc doar drumul, fiindcă drumul este singurul lucru care le mai leagă gospodăria de lume.

Când îi întrebi de copii, răspunsul se repetă, aproape la fel, din sat în sat. „Au plecat.” Unii la oraș, unde sunt școli, spitale, fabrici, magazine și promisiunea unei vieți mai ușoare. Alții au plecat „la străini”, cum se mai spune prin Ardeal, să muncească pentru case care nu sunt ale lor, să plătească chirii grele și să adune bani pentru o viață pe care, de multe ori, o tot amână. În urma lor rămân părinți bătrâni, gospodării fără moștenitori și camere în care fotografiile de pe pereți au ajuns să țină loc de familie.

Într-un astfel de sat, am oprit lângă o bătrână cu fața brăzdată de soare și de vreme, dar cu ochii încă vii. Stătea la poartă, așezată pe o băncuță joasă, de parcă ar fi păzit casa, drumul și amintirile deodată.

— Bună ziua, bunică. Sunteți singură?

— Da, domnucule. Da’ cu cine, biata mea, să fiu?

Am întrebat-o unde îi sunt copiii.

— Unsprezece am făcut. Toți au plecat. Unii în țară, alții la străini, și doi mi i-o luat Domnul.

Atunci, lacrimile au început să-i coboare pe obrajii uscați de ani și de vânt. Le-a șters repede cu colțul năfrămii, aproape rușinată de ele, cum fac oamenii care au plâns mult și nu mai vor să-și arate durerea. Apoi, după o clipă, a zâmbit.

Mi-a povestit că se măritase la cincisprezece ani. Bărbatul abia venise din cătănie, iar ai ei o alungaseră de acasă, spunând că se duce după un sărac și un zdrențăros.

— Da’ așe zdrențuros cum o fo’, nu m-o lăsat noaptea să dorm.

A izbucnit într-un râs care i-a luminat toată fața. Pentru câteva clipe, în locul bătrânei singure de la poartă am văzut fata de cincisprezece ani, cu obrajii roșii și inima grăbită, pornită împotriva lumii după omul ei.

— Stăteam la socri, opt suflete, într-o singură cămăruță. Noi doi ne hodineam pe-un lădoi. Da’ lădoiul îngust, noi tineri… Oricum mă întorceam, tot în poala lui nimeream.

Râdea cu poftă, iar râsul ei avea ceva molipsitor, deși, undeva în spatele vorbelor, se simțea tristețea unei case care fusese cândva prea mică pentru câți oameni avea în ea, iar acum era prea mare pentru unul singur.

— Nu era an să nu plodesc câte-un prunc, zise ea, fără rușine și fără ocol, ca și cum aceasta ar fi fost cea mai firească lege a vieții.

Când venise pe lume cea mai mică fată, îi spusese bărbatului:

— De nu te oprești, te jugănesc!

Am râs amândoi. Era un râs curat, așezat între doi oameni care nu se cunoșteau, dar care, pentru câteva minute, împărțeau aceeași poveste.

M-a întrebat apoi câți copii am.

— Doi băieți, i-am răspuns.

— Să vă trăiască! Da’ de ce așa puțini? Sunteți beteag?

I-am spus că ajung, să fie numai sănătoși. Dar ea clătină din cap, cu o seriozitate jucată, de parcă se pregătea să-mi lămurească o mare taină a lumii.

— Auzi dumneata, îți spun eu de ce nu mai face lumea prunci.

Am așteptat, curios.

— Nu-s beteji toți, Doamne ferește! V-am spus că noi dormeam pe lădoi și nicicum nu aveam cum scăpa de zdrențărosul meu. Da’ voi, ăștia de-acum, v-ați luat paturi mari. Cât îi camera, atâta-i și patu’. Și, după ce vă puneți la hodină, nu vă mai întâlniți în pat.

Am râs din nou. Dar râsul acela a rămas cu mine multă vreme după ce am plecat.

Desigur, satele nu se golesc fiindcă oamenii și-au cumpărat paturi mari. Ar fi o explicație prea ușoară pentru o durere atât de mare. În spatele porților închise stau lipsa locurilor de muncă, școlile tot mai departe, dispensarele fără medici, drumurile care întârzie orice speranță. Stau salariile mici, grija zilei de mâine, plecarea în străinătate și sentimentul că, pentru a-ți ține copilul aproape, trebuie mai întâi să-i poți oferi un rost.

Politica demografică se discută în statistici, programe, alocații, indemnizații, creșe și facilități fiscale. Sunt lucruri importante, fără de care nicio familie tânără nu poate fi sprijinită cu adevărat. Dar poate că, dincolo de cifre și promisiuni, ar trebui să înțelegem că un copil nu vine numai într-o casă încălzită și într-un buget calculat. El vine acolo unde oamenii mai au curaj să creadă în viitor, unde nu se tem că orice bucurie va deveni o povară și unde viața nu este redusă la supraviețuire.

Patul îngust al bătrânei nu era doar un lădoi de lemn dintr-o cameră plină. Era, fără să știe ea, o imagine a unei lumi în care oamenii trăiau mai aproape unii de alții. Se înghesuiau, se supărau, se împăcau, munceau împreună, se ajutau la necaz și își creșteau copiii sub același acoperiș. Nu aveau mult spațiu, dar aveau prezență. Astăzi avem camere mai mari, case mai luminoase, saltele mai bune și, uneori, o singurătate mult mai încăpătoare.

Ne-am lărgit locuințele, dar parcă ne-am îngustat sufletele. Avem mai multă intimitate, dar mai puțină apropiere; mai multe mijloace de comunicare, dar mai puține vorbe spuse față în față; mai mult confort, dar mai puțină răbdare pentru celălalt. Uneori, oamenii dorm în același pat și totuși nu se mai întâlnesc. Alteori, locuiesc în aceeași casă, dar fiecare își poartă singur grijile, oboseala și frica.

Satele Transilvaniei nu pierd doar locuitori. Pierd o lume. Odată cu fiecare casă încuiată se sting un fel de a vorbi, o rețetă, un cântec, o vorbă de duh, o poveste spusă la poartă. Se pierd numele câmpurilor, rostul grădinilor, obiceiul de a cere unelte de la vecin și de a întoarce ajutorul la vremea cositului. Rămân zidurile, dar casa nu mai este casă. Rămâne satul pe hartă, dar sufletul lui pleacă, încet, cu fiecare autobuz, cu fiecare mașină încărcată spre oraș sau spre hotarul țării.

Am plecat de lângă bătrână după doar câteva minute, poate zece, poate cincisprezece. Pentru ea, însă, acele minute păreau să fi însemnat mai mult decât o simplă oprire. În ochii ei se vedea bucuria omului care fusese ascultat. Mi-a rămas în minte băncuța de la poartă, năframa cu care își ștersese lacrimile, râsul ei mare și vorba despre patul cât camera.

Poate că nu patul mare este vinovat pentru puținii copii ai prezentului. Dar el rămâne o metaforă a timpului nostru: avem mai mult loc, dar ne întâlnim mai rar; avem mai multe posibilități, dar mai puțină încredere; avem case mai încăpătoare, dar sate tot mai goale.

Iar dacă vrem să umplem din nou curțile de glasuri, școlile de copii și băncuțele de bunici înconjurați de nepoți, nu ne vor ajunge doar politicile demografice scrise în birouri. Va trebui să dăm oamenilor motive să rămână, siguranța de a-și face un rost și, mai ales, puterea de a crede că viitorul poate fi locuit.

Poate că, înainte de a măsura natalitatea în procente și depopularea în grafice, ar trebui să ne întrebăm cât de aproape mai suntem unii de alții. Și dacă nu cumva, pierduți prin paturile noastre mari, prin casele noastre încăpătoare și prin viețile noastre grăbite, am uitat să ne mai întâlnim.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt