OPINIA LUI ȚIBULEAC.  Sfârșitul unei lumi

Există momente în care un sistem politic nu mai este amenințat în primul rând de adversarii săi, ci de realitate. Poate să protesteze, să se victimizeze, să inventeze conspirații și să producă ore întregi de indignare televizată, poate să strige că vin globaliștii, tehnocrații, Bruxelles-ul și inevitabilii tefeliști cu blugi banane, numai că realitatea are prostul obicei de a nu participa la talk-show și, mai ales, de a nu negocia.

Iar realitatea României începe să fie destul de simplă: statul a devenit prea scump, prea greoi și prea dependent de împrumuturi pentru a-și mai permite la nesfârșit luxul ineficienței. Ani întregi am tratat reforma ca pe un moft occidental și am găsit câte un motiv pentru a amâna aproape orice. Digitalizarea mai putea aștepta, reforma administrației trebuia făcută „cu grijă”, curățenia în instituții necesita „echilibru”, controlul averilor și al banilor publici risca să producă „excese”, iar reducerea privilegiilor era, desigur, absolut necesară, cu condiția esențială să înceapă întotdeauna de la altcineva.

Așa s-a născut extraordinara doctrină românească a reformei permanente care nu trebuie să deranjeze pe nimeni. Numai că epoca aceasta se apropie de limitele ei naturale, nu pentru că societatea s-a trezit brusc mai virtuoasă și nici pentru că niște personaje misterioase de la Bruxelles au decis să civilizeze România cu forța, ci dintr-un motiv mult mai banal și, tocmai de aceea, mult mai puternic: banii.

România trebuie să finanțeze deficite foarte mari și să rostogolească datorii considerabile, ceea ce înseamnă că trebuie să convingă permanent piețele și creditorii că merită finanțată în continuare la costuri suportabile. Exact aici începe problema pentru lumea veche, fiindcă poți convinge un alegător cu patriotism, un telespectator cu isterie și un activist de partid cu o funcție, dar piața de obligațiuni este ceva mai nesimțită: ea nu se emoționează, nu aplaudă discursuri și nu votează. Vrea cifre.

De aceea următorii ani vor fi interesanți. Presiunea pentru reformă nu mai vine doar din discursul unor partide sau din recomandările cuminți ale unor rapoarte europene, ci din însăși aritmetica statului. Administrația va trebui simplificată, digitalizarea accelerată, cheltuielile controlate, iar găurile negre bugetare reduse. În același timp, zonele în care banul public, influența politică și relațiile personale au conviețuit fericite vreme de decenii vor deveni din ce în ce mai greu de apărat.

Și exact atunci va începe marele spectacol românesc, pentru că fiecare privilegiu pierdut va deveni un atac asupra democrației, fiecare instituție restructurată va reprezenta o ofensivă împotriva identității naționale, fiecare verificare serioasă va fi denunțată drept dictatură, fiecare reformă va fi prezentată drept ordin extern, iar fiecare sinecură desființată va dobândi, în mod miraculos, o importanță strategică pentru supraviețuirea poporului român.

Mama lor de globaliști cu blugi banane: vor să ne distrugă tradițiile.

Problema este că unele dintre aceste „tradiții” chiar ar merita să dispară: mica șmecherie transformată în sistem, nepotismul prezentat drept normalitate, funcția publică tratată ca proprietate personală, contractul dat cui trebuie, impostura împachetată în patriotism, cocalăreala confundată cu succesul și eterna convingere că nota de plată va ajunge întotdeauna la altcineva.

Peste această presiune financiară se suprapune însă una poate chiar mai nemiloasă: timpul. România care a produs vechile mecanisme politice se schimbă demografic, regiunile îmbătrânesc și pierd populație, generațiile se înlocuiesc, orașele mari capătă altă structură socială, diaspora contează tot mai mult, iar electoratele tradiționale se subțiază. Partidele care au trăit zeci de ani din inerția unor bazine electorale descoperă astfel un adevăr neplăcut: poți negocia aproape orice în politică, dar nici măcar clientelismul nu poate negocia cu demografia.

Asta nu înseamnă că putem prezice cine va dispărea și cine va conduce România peste două cicluri electorale, pentru că politica nu este matematică pură. Putem însă vedea foarte bine direcția presiunii: vechiul sistem trebuie să susțină un stat tot mai costisitor într-o societate care îmbătrânește și într-o economie care nu mai poate cumpăra liniște socială la infinit prin deficit și datorie.

Tocmai de aceea cred că vom asista la o perioadă magnifică de teatru politic, cu indignare, trădări, patrioți de serviciu și oameni care vor descoperi subit că exact agenția în care lucrează cumnatul lor reprezintă un pilon fundamental al statalității românești. Vom avea televiziuni care vor anunța apocalipsa de trei ori pe seară și personaje care vor explica solemn că România nu poate funcționa fără exact privilegiul pe care tocmai sunt pe cale să-l piardă.

Așa că popcorn, tovarăși. Mult popcorn.

Pentru că adevărata schimbare probabil nu va veni printr-un mare moment revoluționar și nici printr-o dimineață în care România se va trezi miraculos reformată. Va veni mult mai prozaic, prin bugete și dobânzi, prin scadențe și reforme administrative, prin baze de date care încep în sfârșit să comunice între ele și, mai ales, prin întrebarea aceea simplă și îngrozitoare pe care niciun sistem clientelar nu dorește s-o audă: „De ce plătim pentru asta?”

Când întrebarea începe să fie pusă suficient de des, o întreagă lume devine vulnerabilă. Nu știm dacă urmează sfârșitul unui partid, al unei generații politice sau doar transformarea lor și nimeni serios nu poate pretinde că știe asta cu certitudine. Este însă mult mai ușor de imaginat sfârșitul unei anumite Românii: România în care reforma putea fi amânată la infinit, datoria împinsă mereu spre viitor, incompetența protejată politic, iar privilegiul apărat printr-un amestec de patriotism teatral, relații și gălăgie televizată.

Și poate că aici se află ironia cea mai frumoasă a întregii povești: lumea aceea nu trebuie neapărat distrusă de globaliști, de tefeliști, de Bruxelles sau de misterioșii oameni cu blugi banane pe care îi invocăm când nu mai avem argumente. E suficient să nu mai poată fi finanțată.

Pentru că, până la urmă, poți negocia ideologii, poți negocia alianțe și poți negocia principii. Cu scadența negociezi ceva mai greu.

Iar factura, tovarăși, tocmai a sosit.

Farmacist Gheorghiță Țibuleac