CRONICILE LUI COSTE. Puterea literei scrise

Mulți prieteni și cunoscuți mă întreabă adesea:

– ,,Ce crezi că rezolvi dacă scrii despre toți agramații și analfabeții funcțional’’?

– ,,Ce crezi că vei reuși să corectezi prin scrierile tale’’?

– ,,Crezi că societatea, în ansamblul ei, ține seama de criticile pe care le aduci nedemnilor conducători’’?

Sunt întrebări firești, născute poate din oboseala celor care au văzut prea multe nedreptăți rămânând nepedepsite, prea multă impostură urcând spre fotolii înalte și prea multă prostie rostindu-se, cu aroganță, de la tribune publice. Într-o vreme în care zgomotul pare să învingă adevărul, iar obrazul gros se confundă cu autoritatea, cuvântul scris poate părea o armă fragilă. O coală albă, o pană, o tastatură, o idee – ce pot ele împotriva unui întreg mecanism al minciunii?

Pot mai mult decât cred cei grăbiți să capituleze.

Litera scrisă nu schimbă lumea într-o singură zi și nu îndreaptă, prin simpla ei apariție, caracterul celui lipsit de caracter. Nu-l face pe impostor înțelept, nici pe agramat cultivat, nici pe demagog cinstit. Dar ea are o putere mai adâncă și mai statornică: consemnează. Pune nume lucrurilor. Desparte adevărul de farsă, competența de prefăcătorie, demnitatea de slugărnicie. Iar ceea ce a fost scris cu luciditate rămâne, chiar atunci când cei vizați încearcă să-l acopere cu vorbe, amenințări sau spectacol ieftin.

Nu scriu cu iluzia că voi salva singur o societate bolnavă de superficialitate. Scriu fiindcă tăcerea, atunci când prostia devine politică publică și nepriceperea pretinde respect, se transformă în complicitate. A tăcea în fața imposturii înseamnă a-i lăsa loc să crească. A nu denunța ipocrizia înseamnă a-i accepta masca. A trece nepăsător pe lângă nemernicie înseamnă a-i da drept de cetate.

De aceea, polemicile, ironiile și întrebările celor care cred că nimic nu se mai poate face nu mă vor opri din a devoala prostia, ipocrizia, nemernicia și toate chipurile mizeriei umane. Nu din ură față de oameni, ci din respect pentru ideea de om. Nu din dorința de a umili, ci din nevoia de a apăra măsura, decența și adevărul.

Cuvântul impregnat în cerneală și așezat pe imaculata coală albă are ceva solemn. În clipa în care gândul devine literă, el încetează să mai fie simplă revoltă trecătoare. Capătă formă, memorie și răspundere. Vorba aruncată în vânt se poate pierde; cuvântul scris rămâne. El poate fi recitit, cercetat, combătut sau apărat, dar nu mai poate fi prefăcut în tăcere.

Puterea literei scrise stă tocmai în această încăpățânare a ei de a dăinui. Regimuri au căzut, demnitari s-au schimbat, discursuri au fost uitate, însă paginile scrise cu onestitate au rămas martori ai vremurilor lor. Cărțile, articolele, pamfletele și scrisorile au păstrat vie memoria celor care au refuzat să se plece. Ele au făcut din indignare conștiință și din conștiință o formă de rezistență.

Farseorii care încearcă să controleze societatea prin manipulare, frică, promisiuni deșarte și infantilizarea cetățeanului se tem, mai devreme sau mai târziu, de cuvântul limpede. Ei preferă mulțimile dezorientate, oamenii care nu citesc, nu întreabă și nu compară. Se simt puternici atunci când adevărul este îngropat sub slogane, iar limba însăși este schilodită de neștiință. Dar litera scrisă, așezată cu răbdare și cu rost, este mai rigidă decât toate încercările lor de a modela realitatea după propria neputință.

O pagină bine scrisă poate deveni o oglindă. Iar oglinda nu creează urâțenia, ci doar o arată. De aceea, cei care se recunosc în ea se supără adesea pe cel care o ține în fața lor. Nu autorul este vinovat pentru lipsa lor de carte, pentru impostura lor sau pentru derapajele lor morale. Vinovat este cel care, având datoria de a sluji cetatea, o folosește spre propria mărire și spre disprețul celor pe care îi reprezintă.

A scrie înseamnă, uneori, a lupta fără zgomot. Înseamnă să refuzi degradarea limbii, fiindcă degradarea limbii pregătește degradarea gândirii. Înseamnă să aperi cuvântul corect nu din pedanterie, ci pentru că limba este casa conștiinței noastre. Cine nu mai poate formula limpede un adevăr va ajunge, adesea, să nu-l mai poată recunoaște.

Nu toate textele vor produce schimbări imediate. Unele vor stârni râsul, altele furia, altele indiferența. Dar chiar și atunci când pare că nu au efect, ele lasă o urmă. Un om poate citi astăzi un rând și îl poate uita; peste ani, însă, același rând îi poate reveni în minte în clipa unei alegeri, a unei nedreptăți sau a unei întâlniri cu minciuna. Așa lucrează literatura, presa onestă și conștiința scrisă: lent, discret, dar temeinic.

Puterea literei scrise nu constă în zgomot, ci în durată. Ea nu cere voie nimănui să existe. Ea nu îngenunchează în fața funcțiilor, a averilor sau a amenințărilor. Câtă vreme există cineva care pune adevărul pe hârtie, nimeni nu va putea pretinde că nu a văzut, nu a auzit și nu a știut.

Iar dacă o singură pagină poate trezi o întrebare, poate rușina un impostor, poate da curaj unui om cinstit sau poate păstra vie memoria unei nedreptăți, atunci ea nu a fost scrisă în zadar. Litera rămâne. Cerneala mărturisește. Iar coala albă, odată umplută de adevăr, devine mai puternică decât toate măștile celor care ar vrea să conducă lumea prin neștiință și farsă.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt