CRONICILE LUI COSTE. Școala vieții sau diplome cumpărate (Pamflet despre administrația de vitrină)

În târgul nostru, orice funcție începe cu o mapă. Mapa trebuie să fie groasă, lucioasă și ținută la piept cu gravitatea unui om care transportă viitorul comunității. Înăuntru se află diplome, certificate, adeverințe, cursuri de perfecționare și, uneori, chiar o fotografie cu candidatul la un seminar despre „dezvoltare durabilă”. Dacă hârtiile sunt suficiente, omul devine imediat specialist: în administrație, în proiecte, în comunicare, în fonduri, în orice se cere la momentul numirii.

Așa a ajuns domnul Licențiu Părerescu într-un birou încăpător, cu vedere spre parcarea instituției și spre cetățenii care vin cu cereri. Are studii multe, formulate frumos și puse în rame scumpe. Nimeni nu știe exact unde a învățat atât de temeinic, fiindcă domnul Părerescu a fost ocupat ani la rând cu ședințe, campanii, inaugurări și fotografii. Însă diploma nu pune întrebări, iar rama nu cere explicații.

Când locuitorii cer repararea unei străzi, domnul Părerescu organizează o dezbatere despre mobilitate urbană. Când autobuzul nu mai vine, lansează o strategie de conectivitate comunitară. Când iluminatul public se stinge pe jumătate de cartier, anunță modernizarea sistemului printr-un proiect aflat „în procedură”. Între timp, oamenii merg pe întuneric, sar peste gropi și se orientează după lumina telefonului. Dar administrația lucrează: publică un comunicat, pune trei fotografii și promite că se va reveni cu detalii.

În ședințele consiliului local, domnul Părerescu vorbește mult despre „viziune”. Viziunea este un lucru minunat: se vede peste patru ani, în alt mandat și, de preferință, pe altă stradă. Dacă un cetățean întreabă de ce nu s-a curățat șanțul din fața școlii, răspunsul vine cu solemnitate:

— Problema trebuie tratată integrat, în limitele cadrului bugetar și ale etapelor procedurale.

Tradus: apa va rămâne acolo până se usucă singură sau până vine primăvara cu explicațiile ei.

Lângă domnul Părerescu lucrează domnul Practică Popescu, absolvent al Școlii Vieții, cu specializare în „Lasă că știm noi”. El nu crede în diplome, fiindcă preferă recomandările. Nu citește hotărâri, dar știe unde se discută ele înainte de ședință. Nu are nevoie de concurs, fiindcă a trecut prin toate birourile importante cu cafea, felicitări și promisiunea că „suntem oameni, ne înțelegem”.

Domnul Popescu spune că experiența contează mai mult decât teoria. Are dreptate, dar nu spune despre ce fel de experiență e vorba: experiența de a evita o întrebare, de a amâna un răspuns, de a trimite cetățeanul de la un etaj la altul și de a transforma o cerere simplă într-un pelerinaj cu număr de înregistrare.

Într-un colț de birou, aproape invizibil, stă domnul Competent Ionescu. El știe ce acte trebuie, cum se face o achiziție, unde se blochează procedura și ce termen nu poate fi prelungit la infinit. Nu apare pe afișe, fiindcă nu are timp. Când se sparge o conductă, el sună unde trebuie. Când un proiect riscă să piardă finanțarea, el citește ghidul. Când cetățeanul are nevoie de un răspuns, el încearcă, imprudent, să i-l dea.

În administrația de vitrină, omul competent este util, dar incomod. Este chemat seara, în weekend și cu mesajul clasic: „Știu că nu e treaba ta, dar numai tu te pricepi.” După ce rezolvă, nu primește nici fotografia, nici lauda, ci încă un dosar și promisiunea că „se va ține cont”.

Iar când orașul se împiedică de propria nepricepere — când străzile se surpă, curțile se inundă, școala stă în frig și banii se evaporă în studii de fezabilitate care nu duc nicăieri — realitatea nu cere copii legalizate după diplome. Ea pune o întrebare simplă:

— Cine știe să rezolve?

Atunci domnul Părerescu cere o comisie, domnul Popescu sună un cunoscut, iar domnul Ionescu își pune ochelarii, deschide dosarul și lucrează.

Apoi urmează comunicatul: „Conducerea instituției a intervenit prompt și eficient.” Cetățeanul citește, ocolește groapa, aprinde lanterna telefonului și înțelege, încă o dată, marele adevăr al administrației noastre: în orașul diplomei cumpărate, singurul lucru care nu se poate cumpăra este competența. Dar se poate folosi, până se epuizează omul care o are.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt