CRONICILE LUI COSTE. Șuncuta de odinioară

Sunt locuri care nu dispar niciodată cu totul. Se ascund, poate, sub asfaltul drumurilor noi, sub casele ridicate peste temelii vechi și sub zgomotul grăbit al zilelor de astăzi. Rămân însă în memoria celor care le-au cunoscut, în mirosul unei dimineți reci, într-un glas auzit cândva la marginea unui târg sau în huruitul îndepărtat al unei căruțe.

Pentru mine, un asemenea loc este Șomcuta Mare, Șuncuta noastră, cum îi spuneam noi, cei veniți din satele dimprejur. Nu era un nume rostit cu ironie, ci unul încărcat de familiaritate și drag. Într-un singur cuvânt încăpeau ulițele cunoscute, școala, târgul de luni, oamenii și toate drumurile copilăriei.

Eu eram din Ciolt. În fiecare zi mergeam pe jos până la școala din Șomcuta. Vara, praful ni se lipea de glezne și ne pătrundea în încălțăminte. Toamna și primăvara, noroiul ne îngreuna pașii, iar iarna zăpada ne ajungea uneori până la brâu. Mergeam cu ghiozdanul în spate, cu mâinile ascunse în mâneci și cu nasul roșu de frig.

Drumul era lung, dar atunci nu știam să măsor lumea în kilometri. O măsuram în garduri, fântâni, răspântii și case. Fiecare cotitură avea o poveste, fiecare poartă ascundea un chip, iar fiecare dimineață ne ducea, fără să știm, spre o lume care avea să rămână în noi pentru totdeauna.

Lunea, însă, Șuncuta nu mai era doar locul școlii. Lunea devenea târg.

Încă de dimineață, ulițele se umpleau de căruțe, oameni, cai, măgari și glasuri. Veneau gospodari din Ciolt, din Buteasa, din Vălenii Șomcutei, din satele Chioarului și de mai departe. Unii soseau cu desagii pe umăr, alții coborau din căruțe, iar câte un moșneag își mâna măgarul încet, cu răbdarea celui care nu se grăbește nicăieri.

Târgul era o lume întreagă. Avea zgomotul lui, mirosul lui și o rânduială pe care numai cei obișnuiți cu el o puteau înțelege. Caii nechezau, purceii guițau, mieii behăiau, găinile cotcodăceau, iar peste toate se ridicau vocile oamenilor, care se tocmeau fără sfârșit.

Pentru noi, copiii, cel mai așteptat moment era pauza mare. Aveam doar douăzeci de minute, însă în acele douăzeci de minute încăpea o libertate cât o zi întreagă. Când suna clopoțelul, o tuleam cu toții spre târg, cu ghiozdanele săltându-ne în spate.

Nu mergeam pentru vreo nevoie adevărată. Mergeam să vedem. Să ascultăm. Să simțim că lumea e mai mare decât sala de clasă.

Și, bineînțeles, să ne întoarcem cu câte o turtă dulce.

Uneori era tare ca piatra. O rodeai cu grijă, ca să nu-ți clatini vreun dinte, dar pentru noi rămânea o adevărată comoară. O țineam în buzunar, o pipăiam din când în când și rupem din ea câte o bucățică, încercând să prelungim cât mai mult plăcerea.

Astăzi, o turtă dulce poate părea un lucru neînsemnat. Pentru noi, însă, ea era gustul copilăriei. Era bucuria simplă, câștigată într-o pauză de douăzeci de minute. Era dovada că am fost în târg, că am fugit de la școală până la ulițele pline de oameni și că, pentru câteva clipe, lumea ne-a aparținut.

În târg se vindea de toate: făină, sare, zahăr, petrol pentru lampă, haine, curele, oale, scule, găini, miei, purcei și viței. Banii erau puțini, iar oamenii știau să se descurce. Se făcea troc, se negocia și se întocmeau înțelegeri în care fiecare încerca să nu fie cel înșelat.

Un porc se schimba pentru un vițel și o diferență. Două oi puteau ajunge prețul unei căruțe vechi. Câteva găini și o sticlă de horincă puteau cumpăra o unealtă. Era o lume în care lucrurile nu aveau doar o valoare în bani. Aveau o valoare în nevoie, în trudă și în cât de mult îți puteau ajuta gospodăria.

Caii erau cercetați cu mare atenție. Oamenii le ridicau buzele, le numărau dinții, le pipăiau coastele și le ridicau copitele. Apoi îi puneau să tragă, să arate dacă sunt vrednici de muncă sau dacă în spatele înfățișării se ascundea vreo slăbiciune.

În jurul lor, negustorii își lăudau marfa până când adevărul se pierdea printre cuvinte. Un cal cumpărat de curând din alt târg devenea animal crescut în propria gospodărie, hrănit cu ovăz și apă de izvor, cu neam bun și putere fără seamăn.

Bâzgaru venea uneori cu șase sau șapte cai. Mulți erau slabi și bolnavi, dar el știa să-i învioreze pentru câteva ore. Le dădea bere amestecată cu rom, iar animalele păreau deodată mai puternice decât erau.

Purdu, în schimb, își purta chimirul plin de bani ca pe o decorație. Îl bătea cu palma și își număra bancnotele rar, cu o mândrie pe care nu încerca s-o ascundă. Era un om pe care îl țineai minte nu pentru cât avea, ci pentru felul în care voia să știe toată lumea că are.

Iar printre negustori era Șoșelu. Îl recunoșteai după umflătura de la buza de jos, despre care oamenii spuneau că i se trăgea de la plumb, dar mai ales după glasul lui, care răzbătea peste tot târgul:

— Cumpărați hopa-mitică! Nu stă jos și se ridică!

Pentru noi, Șoșelu era un fel de vrăjitor. Ridica figurina, o trântea pe tejghea, iar ea se îndrepta singură. Ne înghesuiam în jurul lui și priveam cu uimire, chiar dacă nu aveam bani să cumpărăm. Copilăria nu avea nevoie de multe lucruri ca să fie fericită. Uneori îi era de ajuns o figurină care se ridica singură și o voce care striga peste mulțime.

Când târgul începea să se destrame, oamenii se îndreptau spre bufetul lui Egroaie.

Bufetul era o clădire mică, din cărămidă nearsă, cu acoperiș de șindrilă, așezată la răspântia drumului spre târg. Nu puteai trece pe acolo fără să o vezi. Parcă drumul însuși te purta spre ușa ei.

Egroaie era evreică. Rămăsese în Șomcuta după război, după ce lumea ei fusese aproape nimicită. Nu vorbea mult. Abia apucai să-i dai binețe, că halba era deja sub robinet, iar berea curgea spumoasă.

Purta un laibăr vechi, peticit în mai multe locuri. Mâinile ei nu se odihneau niciodată: turnau bere, luau bani, ștergeau mesele și spălau paharele. Era una dintre acele prezențe pe care, în copilărie, le consideri parte din peisaj, fără să înțelegi câtă durere poate ascunde un om care pare să ducă doar o viață obișnuită.

Comunitatea evreiască din Șomcuta se formase în primele decenii ale secolului al XIX-lea și devenise, în timp, una dintre comunitățile importante ale zonei. Evreii erau negustori, meseriași și proprietari de prăvălii. Aveau sinagogă, școală religioasă și instituții proprii. Participau la viața orașului și la desfășurarea târgului, iar existența lor se împletea cu aceea a tuturor locuitorilor.

Aveau case, copii, bătrâni, sărbători și necazuri. Aveau prăvălii, familii și planuri pentru viitor. Îi întâlneai la tejghele, la cântar, pe ulițe și printre căruțele târgului. Erau oameni ai locului.

Apoi au venit anii prigoanei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii din Șomcuta și din satele învecinate au fost adunați și deportați. Cei mai mulți au fost uciși, iar lumea lor a dispărut aproape cu totul.

După război, supraviețuitorii au încercat să refacă ceea ce fusese distrus. Au încercat să-și repare casele, să-și regăsească familiile și să reînvie comunitatea. Mulți au plecat însă, mai ales în Israel, iar viața evreiască din Șomcuta s-a stins încet, ca o lumină rămasă fără ulei.

Egroaie rămăsese.

Uneori, după masă, când vorbele se înmuiau de la băutură, își ridica mâneca stângă. Pe braț purta semnul rămas din acei ani. Nu spunea nimic. Nici nu trebuia.

Pentru câteva clipe, bodega tăcea.

În acea tăcere încăpeau mai multe decât ar fi putut spune orice povestire: case rămase goale, prăvălii închise, familii despărțite, copii care nu se mai întorseseră și oameni care își pierduseră nu doar averea, ci și numele.

Apoi cineva cerea încă o bere. Un altul își dregea glasul. Viața își relua zgomotul, dar nimic nu mai era ca înainte.

Pe mesele bufetului se pecetluiau înțelegeri. Vânzătorul și cumpărătorul își strângeau mâinile peste masă, își mai cereau un rând și, de multe ori, uitau ce hotărâseră cu puțin timp înainte. Într-un colț, doi lăutari trăgeau de arcuș și suflau în braici. Cântarea lor era șovăitoare și răgușită, dar tocmai de aceea părea adevărată.

Poveștile curgeau până aproape de miezul nopții. Oamenii se făceau mai tineri, mai puternici și mai viteji pe măsură ce paharele se goleau. Fiecare avea o întâmplare, un cal, o iubire sau o izbândă pe care nimeni altcineva nu o mai putea verifica.

Afară, căruțele așteptau de-a lungul gardului. Caii și măgarii erau legați de proțap ori de roată și stăteau nemișcați, fără să judece oamenii care întârziau. Din când în când, câte un animal lovea pământul cu copita sau trăgea încet de frâu.

Când soarele cobora spre dealuri, drumul Cioltului începea să prindă viață. Căruțele încărcate cu provizii porneau una câte una. În unele se mai auzea câte un cântec rupt, în altele doar huruitul roților și glasul gospodarului:

— Hăi, di, măi!

Noaptea îi găsea, până la urmă, în fața porților. Nevestele îi așteptau cu brațele încrucișate și îi întrebau întâi de bani, apoi de cumpărături și abia la urmă de sănătate.

— Unde-ai fost până amu?

— La târg.

— La târg ai fost până la ceasul ăsta?

— Apăi, s-o lungit vorba.

— Vorba sau berea?

Omul tăcea. Unele întrebări nu cereau răspuns, ci doar recunoașterea vinovăției.

Apoi se numărau banii rămași, se așezau cumpărăturile în cămară și se rânduia casa pentru noapte. Fiecare sufla în lampa atârnată de grindă, iar flacăra se stingea cu un tremur scurt.

Astăzi, multe dintre acele lucruri nu mai există. Târgul nu mai are poate aceleași glasuri, căruțele s-au rărit, iar oamenii care dădeau viață locului au plecat sau s-au stins. Șoșelu nu mai strigă, Egroaie nu mai toarnă bere, iar copiii nu mai fug de la școală pentru o turtă dulce.

Și totuși, uneori, când mă gândesc la Șuncuta, aud din nou huruitul căruțelor, simt praful drumului pe glezne și văd mâna unui copil strângând în buzunar o bucată de turtă dulce.

Atunci înțeleg că trecutul nu pleacă niciodată cu totul. Rămâne în noi, cu oamenii lui, cu greșelile lui, cu bucuriile lui și cu durerile pe care nu le-am știut atunci.

Iar undeva, dincolo de ferestrele unei case vechi, pe drumul spre Șuncuta, parcă se mai aude încă glasul lui Șoșelu, limpede și vesel, ca o chemare venită dintr-o copilărie care nu vrea să moară:

— Cumpărați hopa-mitică! Nu stă jos și se ridică!

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt