CRONICILE  LUI COSTE. Ținutul Cetății Chioarului

Satul meu natal, Ciolt, se află la o aruncătură de băț de Cetatea Chioarului, numită în documentele vechi și Cetatea de Piatră. Pentru cei care n-au avut timpul sau curiozitatea să cunoască acest mic colț de istorie maramureșeană, aș vrea să dezvălui câteva date despre cetate, dar mai ales despre legendele care încă se rotesc, asemenea vântului, în jurul zidurilor sale de piatră. Ziduri care, după aproape opt secole, mai stau încă în picioare, martore tăcute ale unei lumi apuse.

Cetatea Chioarului ar fi fost ridicată, potrivit unor izvoare, pe la mijlocul secolului al XII-lea, iar după altele în veacul următor, când nevoia de apărare a acestor locuri devenise tot mai puternică. Era o fortăreață strategică, așezată pe o culme de unde putea străjui valea Lăpușului și drumurile ce legau așezările din ținut. Din înălțimea ei, cetatea vedea departe: spre dealuri, spre păduri, spre satele risipite între ape și coline. Acolo unde astăzi domnesc liniștea, iarba și pădurile, odinioară se auzeau porunci, pași de strajă, tropote de cai și zgomotul porților grele de lemn.

De-a lungul vremii, Cetatea Chioarului a avut stăpâni puternici și căpitani însărcinați cu paza ei, cu apărarea domeniului și cu rânduiala acestor locuri. Istoria ținutului amintește nume precum Drag de Beltiug, unul dintre stăpânii timpurii ai cetății, Ioan de Hunedoara, care a avut cetatea și domeniul în stăpânire în secolul al XV-lea, precum și membri ai familiei Báthory, sub a căror autoritate cetatea a cunoscut perioade însemnate. În epoca principatului transilvănean, cetatea era administrată de căpitani numiți de principi, oameni cu rost de pază, judecată și strângere a dărilor. Numele multora s-au risipit prin veacuri, dar ecoul lor pare să fi rămas ascuns între pietrele bătrâne ale cetății.

Copil fiind, mergeam adesea spre Chioar, cătun aparținând de satul Berchezoaia. Umblam după ciuperci ori duceam animalele la pășunat, în zilele lungi de vară, când soarele părea că nu se mai îndură să coboare peste sate. Drumul acela nu era pentru mine doar o potecă prin dealuri și păduri. Era un drum spre necunoscut, spre o lume în care fiecare copac părea să ascundă o poveste, iar fiecare piatră putea fi o rămășiță din vremea cetății.

Imediat ce ieșeam din Ciolt, spre Buteasa, lăsam în dreapta vestigiile Cioltișorului și ajungeam la Pusta. Era o mică așezare cu case vechi, unele acoperite cu șindrilă, altele cu paie, așezate parcă împotriva vântului aspru și a pământului arid. Oamenii de acolo trăiau simplu, aproape de pământ și de anotimpuri, ca și cum timpul ar fi avut altă măsură.

După ce intram printre case, începea pădurea cea mare. Înaintam prin ea cu ochii mereu treji, când după ciuperci, când după urmele vreunei căprioare ori ale unui mistreț rătăcit. În copilărie, pădurea avea o putere aparte: nu era doar pădure, ci un tărâm viu, plin de taine. Fiecare foșnet putea fi un animal, fiecare umbră putea ascunde un om din alte vremuri, iar fiecare cracă ruptă sub talpă părea să trezească ecouri din adâncul pământului.

După desișul umbros, apărea un pâlc de goruni. Răcoarea și umbra lor mă întâmpinau ca o binecuvântare. Apoi, ieșirea din pădure mă scotea într-o poieniță de poveste. De acolo se deschideau înaintea ochilor culmile Prelucilor, iar în depărtare se ridica vârful Țibleșului, schimbându-și culoarea după ceasul zilei: albastru dimineața, cenușiu la amiază, violet spre seară.

Cu pași grăbiți ajungeam la casa lui Bendroc. De acolo, în încă vreo douăzeci de minute, eram la porțile cetății. De fapt, porți adevărate nu mai erau de mult, dar pentru mine, copilul care urca spre zidurile vechi, cetatea își păstra porțile ei închipuite de fier, paznicii, steagurile și oștenii. Era de ajuns să închizi ochii o clipă și locul prindea din nou viață.

Înainte de a intra în cetate, treceam prin zona tăului. Despre acel tău se spune că n-are fund. Legenda povestește că, atunci când cetatea era atacată, apărătorii ridicau puntea de trecere, iar călăreții vrăjmași, porniți în viteză, se prăbușeau în apa neagră. De acolo, printr-un drum ascuns pe sub pământ, ar fi ajuns în apele Lăpușului.

Nimeni nu știa unde se termină tăul și unde începe legenda. Dar, privind luciul întunecat al apei, chiar și în zilele senine, aveai senzația că sub el se află o lume ascunsă: scări de piatră, tuneluri, arme ruginite, poate chiar o încăpere în care timpul s-a oprit. Bătrânii spuneau că, în nopțile liniștite, când luna se oglindește între copaci, se pot auzi uneori cai nechezând și zăngănit de arme venind dinspre cetate. Nu mulți aveau însă curaj să rămână acolo până târziu.

Îmi amintesc o seară de vară când am rămas mai mult decât de obicei printre ziduri. Lumina apusului se strecura printre crengile copacilor, iar pietrele cetății deveniseră roșiatice, ca și când ar fi păstrat în ele focul unor bătălii vechi. Mă aflam în curtea principală, mâncând fructe de coarne, când am auzit, dinspre partea de miazăzi, un zgomot surd. Nu era vânt, nici pas de animal. Venea parcă de sub pământ.

Am coborât cu grijă spre locul unde încă se mai vedeau intrările arcuite din cărămidă arsă. Se spunea că pe acolo ar fi fost beciurile cetății, poate depozitele de hrană și arme, poate temnițele. În lumina slabă, bolțile păreau niște guri întunecate, deschise spre adânc. Am rămas nemișcat, ascultând. Zgomotul s-a repetat, de data aceasta mai aproape: un fel de lovitură scurtă, ca și cum cineva ar fi bătut, dinăuntru, în piatră.

Pentru o clipă, mi-am închipuit că un străjer al cetății, rămas de veghe peste veacuri, caută încă drumul spre lumină. Poate că își păzea comoara, poate că își aștepta oștenii, poate că nu știa că zidurile se prăbușiseră, că stăpânii se schimbaseră și că lumea de odinioară dispăruse. Am făcut câțiva pași înapoi, cu inima bătându-mi mai tare decât aș fi vrut să recunosc. Apoi, dintr-un tufiș a sărit o pasăre speriată. Aripile ei au bătut aerul cu putere, iar eu am luat-o la fugă spre lumina poienii.

Cunosc aproape fiecare colțișor al cetății. Vegetația necontrolată a pus stăpânire peste multe dintre vechile ziduri, dar încă se pot vedea urmele construcțiilor din piatră și cărămidă arsă. Printre buruieni, rădăcini și mărăcini, cetatea nu și-a pierdut totuși măreția. Dimpotrivă, parcă tocmai această luptă dintre natură și piatră o face mai misterioasă. Pădurea a îmbrățișat zidurile, dar nu le-a putut șterge povestea.

Spre seară, porneam înapoi pe același drum. Pădurea, atât de prietenoasă în timpul zilei, devenea altfel la ceasul înserării. Umbrele se lungeau, gorunii păreau mai înalți, iar poteca se îngusta sub pașii mei. Din când în când, mă opream și priveam înapoi. Cetatea rămânea sus, pe culme, abia zărită printre copaci, ca o corabie de piatră ancorată într-o mare de verdeață.

Coboram spre Pusta, treceam din nou pe lângă casele bătrânești și lăsam în urmă liniștea locurilor. În depărtare se vedeau luminile satului meu. Drumul spre casă îmi părea mai scurt, poate fiindcă purtam cu mine freamătul pădurii, răcoarea gorunilor, luciul fără fund al tăului și umbra cetății.

Cetatea Chioarului nu este doar o ruină veche, rămasă dintr-o istorie pe care puțini o mai cunosc. Pentru mine, ea este parte din copilărie, parte din ținutul în care m-am născut și parte dintr-o memorie care nu trebuie lăsată să se stingă. Printre pietrele ei stau nu numai urmele unor veacuri de apărare și suferință, ci și pașii copiilor care au urcat acolo cu traista după ciuperci, cu animalele la păscut ori numai cu dorința de a vedea ce se află dincolo de pădure.

Dorin Ioan COSTE – de Ciolt