CRONICILE LUI COSTE. Victimizarea politicienilor

Dacă ar exista un campionat mondial al victimizării, politicienii aflați la putere ar ocupa, fără emoții, toate locurile de pe podium. Cu o abilitate demnă de studiu, aceștia reușesc performanța remarcabilă de a conduce o țară și, în același timp, de a se plânge că sunt complet neputincioși. Practic, guvernează din poziția de victime, o invenție politică ce merită, dacă nu respect, măcar o ridicare din sprânceană.
În logica lor, nimic nu este niciodată vina lor. Economia merge prost? Criza globală. Instituțiile nu funcționează? Sistemul e „greu” și „moștenit”. Promisiunile nu sunt respectate? Contextul nu a permis. În schimb, meritele — atunci când apar — sunt întotdeauna personale, istorice și, de preferat, prezentate cu aplauze în fundal. Așadar, eșecurile sunt colective sau externe, iar succesele sunt strict individuale. O matematică politică simplă și convenabilă.
Dar piesa de rezistență rămâne, fără îndoială, „greaua moștenire”. Acest concept elastic, aproape nemuritor, explică orice și nu expiră niciodată. După un an de guvernare — moștenirea. După patru ani — încă moștenirea. După două mandate — surpriză, tot moștenirea. Foștii guvernanți devin, astfel, un fel de fantome politice omniprezente, responsabile pentru tot ce nu merge, dar niciodată disponibile să se apere.
Între timp, spectacolul continuă. Conferințe de presă dramatice, declarații grave, tonuri indignate — toate construite în jurul aceleiași idei: „am vrea, dar nu putem”. Iar publicul este invitat să creadă că cei mai puternici oameni din stat sunt, de fapt, cei mai neajutorați. Este, dacă nu absurd, atunci măcar ironic până la caricatură.
În realitate, această victimizare nu este un semn de slăbiciune, ci de abilitate strategică. Este modul prin care responsabilitatea este evitată elegant, iar atenția este deviată constant. Când dai vina pe trecut, pe context sau pe „forțe nevăzute”, nu mai trebuie să răspunzi pentru prezent.
În final, rămâne o întrebare simplă: dacă politicienii sunt mereu victime, atunci cine mai conduce, de fapt? Sau, mai corect spus, cine își asumă vreodată conducerea?

Dorin Ioan Coste – de Ciolt