EDITORIAL. Cazul Nicu Covaci

Pe vremuri, dacă erai tâmplar și voiai să faci parte din breasla dulgherilor și a tâmplarilor, trebuia să accepți statutul de ucenic preț de câțiva ani, iar la final să îți dovedești măiestria prin realizarea unei lucrări care să fie apreciată de seniorii breslei respective. La fel se petreceau lucrurile cu orice meserie. Măcelarii, țesătorii, vopsitorii, avocații, felcerii, fierarii… se constituiau în bresle, care să le apere interesele.

În ziua de azi, puțini meseriași sunt organizați în asociații sau uniuni (breslele de altădată). În schimb, regăsim această formă de organizare în lumea artiștilor: scriitorii, artiștii plastici, compozitorii și cântăreții, ba chiar și jurnaliștii. În mod firesc, s-au formulat regulamente care stabilesc criterii pe baza cărora aspiranții sunt primiți (sau nu) în breasla respectivă.

Ce te faci când cineva, de exemplu Nicu Covaci, un compozitor de succes, membru a unei trupe legendare (Phoenix), cu un parcurs profesional de excepție, de peste cinci decenii, nu îndeplinește unele criterii din acel regulament scorțos, iar cererea lui este respinsă de către Uniunea Compozitorilor din România? Primul sentiment e cel de revoltă. Apoi, îți dai seama că, cei ce au judecat, au respectat litera legii. Probabil lui Nicu Covaci îi lipsesc anumite studii de specialitate sau abilități prevăzute în regulament (că interpreteze, după partitură, Sonata Lunii de Beethven, la pian sau la orgă, să zicem). Dar nu au respectat spiritul legii, care le-au fi permis să îl numească pe Covaci membru de onoare.

Nu trebuie să ai cunoștințe temeinice în muzicologie ca să îți dai seama că albumele Mugur de fluier (1974) sau Cantofabule (1975) sunt niște bijuterii.

Cazul Nicu Covaci e emblematic pentru societatea românească, unde valorile sunt cernute după criterii îndoielnice, în ce laurii sunt acordați unor personaje dubioase.

Dorin ȘTEF