EDITORIAL (DE CĂLIN DRAGOȘ). “România nu duce lipsă de cultură. Cultura duce lipsă de România”

15 ianuarie vine în fiecare an la fel: Pe furiș! Ca un verișor sărac pe care-l lași la ușă și-i spui că nu e nimeni acasă.

Ziua Națională a Culturii!

Sună mare, grav și important.

În realitate, te prinde în trafic, cu telefonul în mână, cu nervii pe roșu, cu șeful pe WhatsApp și cu viața peste cap. Dacă vezi ceva, vezi o postare cu Eminescu, două urări lemnoase și multă vorbă goală.

Atât.

Nimeni nu oprește țara. Nimeni nu zice: „Băi, azi ieșim. Azi intrăm. Azi vedem. Azi ne amintim.” Nope. Azi muncim. Azi înjurăm, ne grăbim, și, pe seară, poate dăm un like.

Și paradoxul e aproape comic pentru că România are cultură. Multă, grea, vie, amestecată, neașteptată. Avem biserici de lemn care stau în picioare de sute de ani. Avem fresce pe pereți exteriori, în ploaie și zăpadă. Avem oraș medieval întreg. Avem Brâncuși, Enescu, Eliade, Cioran, Ionesco. Avem doină, căluș, colind, mărțișor, altiță. Avem strat roman, strat bizantin, strat săsesc, strat otoman.

Suntem o țară construită din straturi, din ciocniri, din frontiere și din supraviețuiri.

Adică fix materialul din care se face cultură densă.

Și cu toate astea, în ziua în care ar trebui să se vadă, nu se vede nimic. Nu e forfotă. Nu e coadă. Nu e oraș deschis. Nu e „hai să mergem”. E „hai că e și asta”.

Avem zile libere pentru muncă, copil, religie, sindicate, sărbători și consum. Nu avem zi liberă pentru cultură. Atât valorează.

În alte părți, cultura iese din clădiri.

În Germania se deschid uși de monumente care sunt închise tot anul. Se deschid porți de biserici, palate, fabrici vechi. Intri unde, în mod normal, nu intri niciodată.

În Italia intră oameni care n-au mai intrat niciodată. Cartierul vine la palat, muncitorul intră în vilă, adolescentul calcă într-o sală unde n-a pus picior de când e lumea.

În Bulgaria bunica merge cu nepotul la paradă, cu steaguri, cu flori, cu muzică. Pe stradă, nu în sală.

În Estonia voluntarii îți explică cultura. Nu profesori, nu funcționari, ci oameni de-ai locului care știu povestea și ți-o spun.

În toate țările astea, orașul e alt animal în ziua aia. Se vede pe fețe și se vede pe stradă. Se vede că e despre oameni și despre țara lor.

La noi, cultura rămâne între cunoscuți. Între invitați. Între „ai noștri”.

Și mai e ceva. Asta mă roade cel mai tare.

România e țara care se plânge cel mai mult că „nu e respectată”, că „nu e luată în serios”, că „nu e apreciată”. Și, în același timp, e țara care își tratează propria cultură exact așa. Fără respect, fără seriozitate, fără apreciere.

„Hai, mă, lasă-mă cu cultura.”

Replica asta nu vine din ură sau răutate. Vine din obișnuință, din abandon și din neantrenare. Pentru că nimeni n-a făcut-o vreodată experiență. N-a făcut-o vie. N-a făcut-o eveniment național. N-a făcut-o normală!

Și-atunci, sigur că nu contează.

Ce nu trăiești, nu te doare.

Ce nu vezi, nu iubești.

Ce nu intră în viața ta, nu există.

Asta e tragedia mică și constantă a României: avem, dar nu folosim. Ne plângem, dar nu ne pregătim. Spunem că ne pasă, dar nu ne mișcăm. Ne supărăm că nu ne respectă nimeni, dar noi ne ignorăm primii.

Ziua Culturii, la noi, e ca un musafir important pe care îl ții pe hol. Îi spui „bine ai venit”, dar nu-i dai un scaun. Nu-i dai un pahar. Nu-l bagi în casă.

Și apoi ne mirăm că pleacă repede și că „n-avem, dom’le, cultură în țară… pe vremuri bla bla…”

România nu duce lipsă de cultură.

Cultura duce lipsă de România.

La mulți ani, Cultură.

Scuză deranjul, suntem ocupați.

CĂLIN DRAGOȘ, actor la Teatrul Municipal Baia Mare, manager al Festivalului Aproape din Baia Mare