EDITORIAL. De la pelicula THE MATRIX la condiția metafizică a societății. DECONECTAREA de la sistem

„Funcționează autenticitatea ca un binevenit anesteziant local, al cărui efect secundar este acceptarea lumii nedrepte așa cum e ea și, deci, conformarea la ideea că revolta e inutilă?” este întrebarea pe care ne-a adresat-o domnul prof. dr. Ciprian Mihali, în cadrul conferinței „25 de ani de Filosofie la Baia Mare”, care, după două zile pline de prelegeri, care mai de care mai variate și mai originale, se pare că ridică unul și același semn de întrebare pentru toată lumea. Oare este nevoie de o reconfigurare a ceea ce încă mai considerăm valori ce stau astăzi sub un imens semn de întrebare și sub umbra acestei digitalizări care amenință să acapareze totul și să transforme (nu neapărat în bine) lumea în care trăim, comunicăm, socializăm în ceva nesigur, nerecognoscibil, incert, în viitorul apropiat? Dar această idee nu este nouă. Aceste întrebări au fost ridicate chiar în pragul secolului actual de mai multe opere de artă, mai ales cinematografice, dintre care și filmul ‚The Matrix’, care a revoluționat modul în care s-au folosit și se vor folosi și de acum înainte efectele speciale în producția de pelicule din ce în ce mai ‚futuristice’, ca să le zic așa.

Ceea ce m-a ‚marcat’ încă din copilărie, după ce l-am urmărit cu uimirea unui copil de 14-15 ani, nu au fost neapărat efectele speciale, ci ideea de la care pleacă întreg conceptul din spatele ‚Matricei’, și anume exact ce îi spune Morpheus lui Neo, chiar înainte să îl trezească ‚la realitate’, că mulți dintre oameni nu sunt încă pregătiți pentru a fi deconectați din sistemul care îi tine captivi, vorbind aici despre un adevăr profund legat de natura umană, care reflectă ambele laturi ale lumii înfățișate în film – lumea fictivă și condiția metafizică a societății în realitate. „Sistemul” aici este o metaforă a iluziei, un construct artificial, special conceput pentru a controla și a subjuga umanitatea, dându-i un simț artificial și fals al realității, la fel cum mulți dintre noi trăiesc astăzi prinși în capcanele iluziilor pe care le generează societatea actuală, nefiind capabili de a vedea dincolo de vălul de minciuni, manipulare sau control.

Morpheus, personaj principal, cu numele nu întâmplător dat de însuși zeul visului la grecii antici, înțelege acest lucru, și faptul că, pentru mulți, confortul pe care îl oferă sistemul este adesea, sau de cele mai multe ori, preferabil procesului dureros și foarte neliniștitor al trezirii la realitate’ și al vederii adevărului. Oamenii au devenit condiționați de-a lungul anilor, câteodată chiar generații întregi, de îndoctrinare, să accepte lumea așa cum li se prezintă. A te deconecta de acest sistem înseamnă a te înfrunta cu o realitate dură și de neconceput câteodată, și anume aceea că tot ceea ce am fost învățați și tot ceea ce credeam înainte că este adevărat, este de fapt o minciună. Acest lucru necesită curaj, o deschidere și o abilitate de a face față disconfortului și de a îmbrățișa incertitudinea, dar, cel mai important, de a fi gata să renunțăm la ceea ce credeam că este adevărat și de a porni din nou pe calea cunoașterii realității așa cum este ea, nu așa cum ni se prezintă. Morpheus știa, de asemenea, că oamenii care sunt încă foarte integrați și conectați în sistem sunt, de cele mai multe ori, apărătorii săi cei mai de seamă. De ce? Pentru că sistemul a devenit identitatea lor. Simțul lor despre ei înșiși, credințele lor, valorile lor, toate sunt legate de iluzia și de modul în care este conceput și construit acest sistem. Să-l amenințăm înseamnă a amenința exact ce le este lor cel mai de preț. Pentru mulți dintre ei, este mai ușor să apere sistemul decât să se confrunte cu posibilitatea că s-ar putea să fie pur și simplu o înșelătorie. Așadar, a apăra sistemul este o reacție psihologică, până la urmă.

Când Morpheus spune că mulți vor sări să îl apere”, el vorbește despre un adevăr psihologic: disonanța cognitivă. Când ești pus în fața unor fapte care contrazic toate credințele tale adânc înrădăcinate, începi să simți un mare disconfort, iar în loc să pui la îndoială acea credință sau sistemul însuși, vei respinge de cele mai multe ori această informație pentru a-ți proteja ‚ego-ul’ sau sentimentul de siguranță. De aceea, cei care sunt încă ancorați adânc în sistem îl vor apăra cu vehemență, chiar și atunci când se dovedește că acesta este corupt, disfuncțional s-au bazat numai pe minciună.  Pentru aceia care nu sunt încă pregătiți să se deconecteze, sistemul reprezintă siguranță, ordine și familiaritate. Este o închisoare foarte confortabilă a minții și, pentru a înfrunta adevărul, ar însemna nu doar pierderea acestui sentiment dar și însuși rolul pe care aceștia îl joacă în sistem. Iluzia îi înarmează cu structură și predictibilitate, iar ei se vor lupta să le păstreze, chiar și cu prețul adevărului și al propriei lor libertăți.

În lumea de astăzi acest concept este extrem de relevant. „Sistemul” însuși poate reprezenta diverse elemente sau elemente foarte variate ale societății moderne – ideologii politice, structuri economice, norme sociale, chiar și dogme religioase. Cei care se ‚agață’ și ‚atârnă’ de sistem, fac asta de obicei din frică, din ignoranță sau pentru că își doresc să aibă o oarecare formă de putere sau de control. Sistemul, prin canalele media, educație, instituții guvernamentale, îi programează pe oameni, încă de la o vârstă foarte fragedă, să îl accepte ca singura realitate. Îți oferă un ‚narativ’: dacă lucrezi din greu, urmezi regulile și îți accepți locul în interiorul său, vei avea succes, vei fi fericit și împlinit. Dar noi știm că acest lucru nu este neapărat necesar și adevărat pentru toată lumea. Procesul de trezire necesită o acțiune sau o strategie de evadare din aceste ‚narative’ și de a pune la îndoială chiar fundamentele a ceea ce noi considerăm a fi real, adevărat. Aceasta este însăși esența ermetismului – practicarea în permanență a acțiunii de a te îndoi de ceea ce este la suprafață pentru a pătrunde în esență și a descoperi nestematele adevărurilor ascunse în adâncime, chiar dacă cei mai vehemenți susținători ai sistemului, adânc ancorați în acesta, adesea vor ridiculiza, ataca, ostraciza pe oricine va încerca sau îndrăzni să le pună la îndoială autoritatea, pentru că a pune la îndoială și a avea dubii înseamnă a amenința însuși materialul din care este alcătuită realitatea lor.

Deconectarea este un proces dificil dar absolut necesar. A te ‚deconecta de sistem’, chiar cum se întâmplă și în filmul ‚The Matrix’ , este o metaforă a trezirii din visul colectiv care a fost ‚vândut’ maselor. Este despre renunțarea la toate învelișurile iluziei pentru a vedea lumea așa cum este ea cu adevărat, nu cum ni s-a spus că trebuie să o privim. Dar, acest proces nu este ușor. Presupune a desființa ani de condiționare și de programare socială.  Înseamnă a sta față în față cu cele mai supărătoare adevăruri despre lumea în care trăim, dar și despre noi înșine. Pentru cei care sunt pregătiți pentru a se deconecta din ‚lumea iluziilor’, călătoria va fi una de eliberare, de eliberare din închisorile mentale și spirituale impuse de sistem. Dar, pentru mulți alții, frica de necunoscut, de disconfort sau de a se confrunta cu, sau de a-și înfrunta cele mai adânc înrădăcinate credințe, dar și durerea de a renunța la cele mai vechi iluzii care fac parte din ființa lor sunt toate mult prea copleșitoare.

‚Matricia’ însăși, ca idee, este o metaforă a controlului. În sistemul ermeticii, sistemul reprezintă mai mult decât controlul societății, reprezintă și concentrarea materialistă, limitată și externă care îi ține pe oameni prinși în ‚pânza de păianjen’ a ignoranței față de propria lor natură, ca și ‚conștiință divina’ (conștiință pură, sau cum vreți să o numim). Sistemul se bazează pe diviziune, frică și separare. Îi învață pe oameni să se concentreze pe validare externă, succes material, și puterea asupra altora, dar, în realitate, așa cum ne învață și ermetica, noi suntem toți conectați și adevărata putere a noastră constă în a ne recunoaște pe noi înșine și a fi proprii noștri stăpâni, adică a fi capabili sa ne controlăm pe noi înșine. A te ‚decupla’ de sistem înseamnă să transcenzi dorințele inferioare ale propriului tău ‚ego’ și să te trezești în adevărurile adânci și spirituale care guvernează legile universului. Decuplarea, sau trezirea, este despre a recunoaște că lumea exterioară nu este decât o reflectare a stărilor interioare. Când ne deconectăm, ne recunoaștem și ne recâștigăm suveranitatea asupra a ceea ce ne definește ca ființe umane, și de abia atunci ne putem alinia cu principiile mărețe ale înțelepciunii, adevărului și iubirii. Aceia care ‚țin cu dinții’ de ideologiile și doctrinele sistemului, rămân orbi în fața acestui adevăr, adeseori deoarece sistemul recompensează conformismul și pedepsește deviațiile. Aceștia îi văd pe toți cei care s-au deconectat ca pe o amenințare, nu datorită faptului că acei indivizi sunt periculoși, ci pentru că ei provoacă la duel în permanență acel fals sentiment de siguranță pe care sistemul îl promovează.

După cum spuneam, cea mai puternică armă a puterii/sistemului este frica, frica de necunoscut, frica de a-ți pierde statutul, frica de a nu greși. Această frică îi face pe cei mai mulți dintre noi să apere cu vehemență această ‚iluzie’. Ei își proiectează această frică în afară, atacând pe oricine vrea sau amenință să ‚perturbe’ acest ‚vis’ pe care și-au construit întreaga viață și pe care se luptă să îl protejeze. Ei nu luptă pentru sistem/ sisteme pentru că au o credință oarbă în el (sau poate că au, nu știu), ei luptă să îl apere pentru că le este teamă de ce s-ar putea afla dincolo de acesta. Cei care se țin cu dinții de el nu fac asta pentru că sistemul le servește, ci pentru că ei nu știu ce sunt și cine sunt fără a face parte din el. Pentru aceia care s-au deconectat sau sunt pe cale de a se deconecta, este foarte important să ne amintim că nu toată lumea este pregătită să facă acest lucru. Ca și Neo, ar trebui să explorăm puțin lumea cu această conștiință că mulți sunt încă prizonieri în propriile lor închisori conceptuale, în capul lor, ținuți acolo captivi de iluziile ce-i hrănesc în fiecare moment din viața lor. Provocarea nu este să încercăm să forțăm pe cineva să se trezească, ci să trăim noi, cei care vedem mai bine aceste lucruri, în adevăr și întru adevăr, ca niște torțe de lumină, plantând semințele pentru aceia care sunt cu adevărat pregătiți să vadă dincolo de valul opac al iluziei.

Așadar, cerințele lui Morpheus dețin un adevăr etern, și anume că mulți dintre noi nu sunt încă pregătiți să se deconecteze deoarece nu sunt încă pregătiți să vadă haosul în care trăiesc de fapt în realitate, haosul cotidian al lumii care ne înconjoară, în care percepțiile, credințele și identitățile trebuie să fie reexaminate și reevaluate, poate chiar reformate sau reformulate într-un mod mult mai legat de natura noastră reală, nealterată de ‚jocuri ale minții’ menite să ne țină captivi în aceste realități alternative care nu fac decât să ne dezrădăcineze de însăși substanța pură din care facem parte și pe care nu o mai recunoaștem ca parte din noi. Iar cei care se țin scai de sistem pentru că nu sunt alceva decât produse ale acestuia și nu personalități individuale, de sine stătătoare, libere de orice prejudecăți, vor continua să îl apere până când vor găsi curajul de a păși dincolo de limitările și limitele impuse de acesta.

Dar, ca să termin pe un ton mai ‘optimist’ această scurtă pledoarie pentru libertatea gândirii, așa cum a încheiat și prof. dr. Vasile Cătălin Bobb aseară seria de conferințe denumita ’25 de ani de Filosofie la Baia Mare’, vorbindu-ne, sau mai bine zis, lansând să medităm asupra conceptului de ‘insațietate fundamentală firească’, acea autenticitate despre care aminteam la începutul acestui eseu poate fi o urmare directă a acestei așa zise ‘insațietăți’ care își are izvorul fie într-o lipsă de neînlocuit, pe  care nu o poate satisface nici unul dintre sistemele despre care au vorbit toți profesorii la aceste conferințe, lipsă ce își are poate rădăcinile în însăși ‘conștiința pură’, sau substanța din care toți facem parte și în care ne întoarcem, inevitabil, la un moment dat, sau este pur și simplu tot o creație a ‘Matricei’, strâns legată nu neapărat de lupta pentru supraviețuire, ci de această dorință a fiecăruia de a se ‘afirma’ sau de a demonstra cuiva, sau lui însuși, că este ‘vrednic’, că merită un ‘statut’ anume sau pur si simplu dorința de a fi ‘recunoscut’ în mulțime, dorință care astăzi, mai mult decât oricând, a luat forma unei competiții între oameni, a luat forma Jocurilor Olimpice ale Afirmării prin acumulări care mai de care, materiale sau non-materiale, dar care nu au menirea decât să ‘umple’ acea ‘lipsă’… Lipsa de Sens!…

Și tocmai asta face Filosofia și gândirea critică: ne provoacă în permanență să găsim acest sens, fără de care vom fi în permanență intr-o stare perpetua de ‘insațietate’. Gândirea critică este, așa cum spunea și dl. prof. Iovan Drehe, o ‘armă de distragere în masă’, sau, aș adauga eu, de ‘extragere din masă’.

MARTA ONILĂ 

Studentă anul 1, Filosofie UTCN Baia Mare