EDITORIAL. Înconjurați de ”căruțe goale”

Se spune că, într-o zi, doi bărbați dintr-un sat de pe Valea Izei, tatăl și fiu, s-au dus în pădure după niște lemne.

La un moment dat, bătrânul se opri în loc și îl întrebă pe băiat: ”Spune-mi, fiule, ce auzi?” Băiatul se opri în loc, ascultă câteva secunde și zise: ”Tată, aud vuietul pădurii, cum vântul șuieră printre crengile copacilor și aud cântecul unei mierle, poate chiar în copacul din dreapta noastră”. Și băiatul dădu să își continue lucru. Dar bătrânul insistă: ”Stai și ascultă cu atenție. Spune-mi, ce auzi?” Băiatul făcu așa cum îl sfătui părintele și ascultă cu luare aminte. ”Da, ai dreptate. Parcă se aude undeva, în depărtare, o căruță”. Bătrânul zise: ”Așa este, se aude o căruță. Dar nu orice fel de căruță. E o căruță goală”. Mirat, băiatul întrebă: ”Tată, nu se vede căruța. De unde știi că e goală?” Bătrânul își aprinse o țigară și abia după ce trase două fumuri zise: ”Fiule, e ușor să îți dai seama când căruța e goală, după zgomotul pe care îl face. Cu cât e mai goală, cu atât face mai mult zgomot”. Băiatul nu zise nimic o vreme. Se opinti ridicând buștenii să îi încarce în remorcă. Apoi bolborosi: ”La fel ca și oamenii”. După 10 minute, tatăl lui șopti mai mult pentru el: ”Exact, la fel ca oamenii. Mă bucur că ai înțeles, fiule”.

E plin în jurul nostru de ”căruțe goale”, a căror zgomot uneori e asurzitor. De aceea, încercăm să le evităm, ca să nu fim în preajma lor. Poluarea fonică de acest gen e mai nocivă decât poluarea cu noxe. Dacă respectivele ”căruțe” își duc veacul prin păduri și hârtoape, nu e o problemă prea gravă. Însă dacă ele ajung să conducă alți oameni, devin niște ”teroriste”.

Dintotdeauna au existat ”căruțe goale”, dar într-o lume interconectată, cum e cea în care trăim, ele devin din ce în ce mai obositoare.