LOCALITĂȚI DIN MARAMUREȘ. Sighetul Marmației

Oraș, municipiu, județul Maramureș, regiunea istorică Maramureş, Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest. Localitate situată (la răspântie de drumuri) între Vadul Izei, Sarasău, Crăciunești, în partea de nord-vest a depresiunii Maramureş, la altitudinea de 274 m, pe malul stâng al Tisei, la confluenţa Tisei cu Iza, la poalele Dealului Solovan, la graniţa cu Ucraina; zonă de deal (alt. 280 m).

Localităţi componente ale municipiului: Iapa, Lazul Baciului, Sighetul Marmaţiei (reşedinţă), Şugău, Valea Cufundoasă, Valea Hotarului. Prima atestare documentară: 1334 (plebanus de Dygnet). Stema: capul de bour. ♦ Stema orașului Sighet, din 1930: Pe scut  de argint, un cap de bour negru văzut din faţă; scutul, timbrat cu o coroană murală de argint cu 5 turnuri. Populaţie: 37.640 locuitori (cu localităţile aparţinătoare), 33.122 locuitori (în oraşul Sighetul Marmaţiei). Gospodării: 16.285 (cu localităţile aparţinătoare). Etnii: 28.634 români, 4.417 maghiari, 490 romi, 750 ucraineni, 57 germani (cu localităţile aparţinătoare). Culte: 24.652 ortodocși, 4.138 romano-catolici, 1.967 greco-catolici, 1.148 reformați, 827 martori ai lui Iehova, 371 penticostali, 345 baptiști, 236 adventiști, 169 creștini după Evanghlie, 15 creștini pe rit vechi, 3 luterani, 90 fără religie, 35 atei. Cartiere: Bogdan-Vodă, 1 Decembrie, Cuza Vodă, Independenţei, Unirii, Popa Lupu, Cămara, Câmpul Negru, Doboeş, Făget, Tepliţa, Traian, Vișeului, Alexandru Ivasiuc, Constructorului. Cătune: Cămara, cătun contopit cu loc. Sighetul Marmaţiei, atestat documentar în 1913 (Sziget-Kamara); în această locaţie îşi avea sediul Oficiul de sare din Sighet; în perioada interbelică era un cartier muncitoresc, unde funcţiona o moară de sare; Câmpul Negru (1913, Feketemezö); Ciarda; Dealul Cetăţii (1956); Hăneşti (1956); Valea Ungurului (1913, Magyarpatak). Numele comun al locuitorilor: sighetean, -ă, sigheteni, -e / sigheteancă, sighetence.

Personalităţi: Ioan Buteanu (1821-1849), prefect al Zarandului (1848-1849); locţiitorul lui Avram Iancu. ♦ Hollosi Simon (Simion Corbu) (1857-1918), artist plastic, pictor; a expus la München, Budapesta (1897, 1899), Paris (1900, Expoziția Universală). În 1896, împreună cu Ferency Karoly, Reti Istvan şi Thorma Janos, fondează o şcoală particulară de pictură în Baia Mare, care va deveni o colonie artistică. ♦ Szigeti Joseph (1892-1973), violonist, profesor la Conservatorul din Geneva. ♦ Liviu S. Bordeaux (1896-1980), artist plastic, dascăl, director al Muzeului Maramureşean din Sighet. ♦ Gheorghe Tite (1905-1969), avocat, ziarist (membru fondator al publicației “Graiului Maramureșului”), director al Clubului ziariștilor, primar al orașului Sighetul Marmației (1938-1939), consul general cu rang de ambasador la Legația Română de la Budapesta, deținut politic în regimul comunist (școala generală din Săpânța îi poartă numele). ♦ Francisc Nistor (1908-1997), director fondator al Muzeului Maramureşului din Sighet; autor al albumelor de fotografii cu caracter etnografic: Creaţii şi creatori populari din zona etnografică Maramureş (1967), Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş (1973), Poarta maramureşeană (1977) etc. ♦ Vasile Kazar (1913-1998), grafician, muzeograf la Muzeul de Artă a României (1948-1951), profesor la Institutul de Arte plastic “Nicolae Grigorescu” din București; distins cu Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România (1965), Premiul Andreescu al Academiei Române (1975). ♦ Harry Herman Maiorovici (1918-2007), compozitor; a compus muzică pentru circa 100 de filme românești, pentru care a obținut numeroase premii internaționale. ♦ Gheorghe Codrea (n. 1928), artist plastic, pictor și scenograf la Opera Română din Cluj. ♦ Elie Wiesel (1928-2016), prozator, profesor universitar la New York şi Boston; laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1986); cetățean de onoare al județului Maramureș (postmortem). ♦ Alexandru Ivasiuc (1933-1977), prozator, redactor-şef la Editura Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, director al Casei de Filme 1. Vol. Vestibul (1967), Interval (1968), Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975) etc. Membru de onoare al Academiei Române. ♦ Petru Forna (1944-2005), filolog, traducător, germanist, diplomat; ambasador al României în Austria (1997-1999). ♦ Miklos Gyorgy Jakubinyi (n. 1946), arhiepiscop romano-catolic de Alba (din aprilie 1994). Vol. Pe urmele sfinților din Ardeal (2001) etc. ♦ Tudor Gavril Dunca (n. 1951), politician, deputat în Parlamentul României, ambasador al României în Germania (1997-2000). ♦ Vasile Gogea (n. 1953), prozator, eseist, referent literar la Teatrul Dramatic din Brașov, redactor șef la revista Astra. Vol. Scene din viața lui Anselmus (roman, 1990), Fragmente salvate (1996), Exerciții de tragere cu pușca de soc (1998). ♦ Cornel Ivanciuc (n. 1956), jurnalist, scriitor, redactor la revista Academia Cațavencu. Vol. Cartea cuceririlor (1999; Premiul Uniunii Scriitorilor). ♦ Sorin Rednic (n. 1971), prefect al jud. Maramureș (mai 2012-martie 2013).

Instituții: primărie, poliție municipală, secție de jandarmi, judecătorie, birou notar public, stație CF, autogară, heliport, cabinete medicale, cabinete stomatologice, farmacii, laboratoare medicale, spital municipal, unitate SMURD, Stațiune de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor (1972), sediul Ocolului Silvic Mara și a Ocolului Silvic Sighet, compartiment teritorial al Direcției de Sănătate Publică Maramureș, oficiu poștal, sediul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră (pentru județele Satu Mare, Maramureș și Suceava), punct de trecere a frontierei (rutier) spre Ucraina, birou vamal de frontieră (în subordinea Direcției Regionale Vamale Cluj Napoca), Serviciu Fiscal Municipal (în subordinea Administrației Județene a Finanțelor Publice Maramureș), Centru Local APIA, Casă Locală de Pensii (în subordinea Casei Județene de Pensii), centru maternal (pentru gravide și mame), centru de primire în regim de urgență (pentru copii abuzați), case de tip familial (pentru copii orfani sau abuzați), serviciu public comunitar local de evidență a persoanelor, circumscripție sanitară veterinară și pentru siguranța alimentelor, Birou Teritorial al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Maramureș, Birou de Cadastru și Publicitate Imobiliară, agenții bancare, bancomate, 9 grădinițe de stat, 1 grădiniță privată (“Madre Colomba”), 8 școli generale, 5 colegii și licee de zi, 1 colegiu național (CN “Dragoș Vodă”, înființat în 1919), Centru școlar de educație incluzivă, Școală Postliceală Sanitară (“Hipocrates”), club al copiilor, club sportiv școlar, universități (Universitatea Babeș-Bolyai, extensia Sighetul Marmației: Facultatea de Geografie, Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației), Biblioteca “Laurențiu Ulici” (din 1952; în prezent deține 113.000 de volume și periodice), sediul Ansamblului Folcloric “Mara” (al Casei de Cultură din Sighetul Marmației; înființat în 1968), Centrul Cultural Sighetul Marmației (Școala de Artă “Gheorghe Chivu”), casă de cultură, stația meteorologică Sighetul Marmației (din 1955; amplasată la confluența râurilor Iza și Tisa, în apropierea graniței cu Ucraina); baze sportive: terenuri de fotbal (iarbă) (“Municipal”, “Solovan”), teren sintetic de minifotbal.

Muzee: Casa Memorială “Ellie Wiesel” Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș (în acest imobil s-a născut și a copilărit Ellie Wiesel); Casa Muzeu “Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” (sec. XIX; cuprinde o colecție de tablouri și documente); Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (înființat în 1993; str. Corneliu Coposu, nr. 4; în clădirea fostei închisori comuniste); Muzeul Etnografic al Maramureșului (înființat în 1957; str. Bogdan Vodă, nr. 1; colecție de port popular, piese de arhitectură, covoare, ștergare, măști populare, icoane); Muzeul Maramureșului (înființat în 1954; Piața Liberății, nr. 15; adăpostește Muzeul de Istorie și Arheologie și Muzeul de Științele Naturii); Muzeul Satului Maramureșean (amplasat pe Dealul Dobăieș; cuprinde peste 30 de monumente de arhitectură țărănească, grupate pe principalele subzone ale Maramureșului Istoric). Biserici: biserici ortodoxe: de zid, “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, 1985; de zid, “Adormirea Maicii Domnului”, 1890; de zid, “Sfântul Iosif Mărturisitorul”, în construcție din 1996; de zid, “Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, 1975; de zid, “Învierea Domnului”, 1825; de zid, “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, 1936; de zid, “Sfântul Gheorghe”, 1996; de zid, “Sfântul Ilie”, în construcție din 1999; din lemn, “Sfinții Împărați Constantin și Elena”, 1999; de zid, cu acoperiș de lemn în stil maramureșean, “Sfântul Gheorghe”; de lemn, “Sfântul Evanghelist Luca”, 1996; de lemn, “Sfântul voievod Ștefan cel Mare”, 2008-2009, în incinta Inspectoratului Poliției de Frontieră. ♦ Biserici greco-catolice: de zid, “Cristos Rege”, în construcție din 1993; de zid, “Acoperământul Maicii Domnului”, 2012-2013, ucraineană; de zid, “Schimbarea la față a Domnului”, 1999-2000. ♦ Alte Culte: biserică ortodoxă ucraineană; biserici penticostale (“Betel”, 2003; “Peniel”, 2003); biserică baptistă; biserică adventistă de ziua a șaptea; biserică romano-catolică (“Sfântul Carol Borromeo”); biserică reformată (sec. XII). Instituții religioase: Sediul Protopopiatului Ortodox Sighet; Sediul Protopopiatului Greco-Catolic Sighet.

Resurse naturale: cursuri de apă (Tisa, Iza, Ronișoara), așezare strategică; bălți, lacuri, pescării (Lacul Teplița / Balta lui Năsui, 4 ha, artificial); culturi pomicole: meri (389 ha), peri (17 ha), pruni (127 ha), cireși și vișini (16 ha), castani, nuci, aluni (33 ha), pepiniere (1,5 ha). Alte resurse: conexiune internet (fibră optică); semnal GSM; infrastructură rutieră (străzi asfaltate); rețea utilități (apă, gaz, energie electrică, canalizare). Economie: 1.011 agenți economici activi, cu 6.715 angajați; centru comercial și industrial. Arie naturală protejată (de interes naţional): Peştera din Dealul Solovan. Parcuri: Parcul Grădina Morii (sec. XIX; str. M. Eminescu; la poalele Dealului Solovan); Parcul Dendrologic Sighetul Marmației (pe malul râului Iza; cuprinde peste 40 de specii de arbori și arbuști); Parcul Central (între cele două străzi paralele, cu sens unic, din centrul localității).

Monumente comemorative: Monumentul pentru cinstirea Eroilor din Primul Război Mondial (1922), amplasat în cimitirul ortodox (ridicat în memoria a cinci ostași români care s-au jertfit, în anul 1919, pentru eliberarea Maramureșului); Monumentul Ostașului Român (1974), amplasat într-un parc situat între străzile 1 Decembrie 2018 și str. Bogdan Vodă; Statuia generalului Leonard Mociulschi (1889-1979) (2000), amplasată în fața sediului Poliției de Frontieră, opera a sculptorului sighetean Mihai Borodi. Monumente de for public: Grup Statuar “Cortegiu Sacrificaților” (1997, bronz, în curtea interioară a Muzeului Memorial; autor: Aurel Vlad); Bustul “Mihai Eminescu” (2019, în Parcul Grădina Morii; autor: Mihai Borodi); Bustul “General Leonard Mociulchi” (1996, marmură, în apropierea Poliției de Frontieră; autor: Mihai Borodi); Obeliscul Eroilor (1948, amplasat inițial în Parcul Central al orașului, mutat în Cimitirul Eroilor Sovietici); Monumentul Ostașului Român (1972, amplasat în Centrul Civic; autor: D. Popovici); Bustul “Ioan Mihalyi de Apșa” (1989, marmură, amplasat în fața Complexului Curtea Veche; autor: Mihai Borodi); Monumentul “Romulus și Remus alăptați de lupoaică” (2015, în fața Bisericii greco-catolice); Bust “Taras Sevcenko” (2016, bronz, în parcul din fața Bisericii Ortodoxe Ucrainene); Bustul “Ioan Buteanu” (1999, în centrul orașului). Obiective turistice: Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului; Muzeul Satului Maramureșean; Casa memorială “Elie Wiesel”; Centrul istoric al orașului, Manifestare locală de interes turistic: Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă “Marmația” (Centru Național de Informare și Promovare Turistică). Manifestări tradiţionale locale: Festivalul de muzică folclorică Am fo’ şi-om fi (luna mai). ♦ Festivalul de datini de iarnă Marmaţia (luna decembrie). Târg săptămânal de animale (miercuri). Târg mare, în prima zi de luni din fiecare lună.

Originea numelui localității

 Denumiri atestate: (1334) plebanus de Dygnet [=Zyguet], Zyket, (1335) Ziget, (1346) Zyghet, (1349) Zigeth, (1392, 1397) oppidum Zygeth, (1429, 1459) civitas Zigeth, (1614) oppidum Zigett, (1720) Szigeth, (1838) Szigethum, Sibot, (1851) Szigeth, Szigit, Szihota, (1909-1919) Sighetul-Maramurăşului, Máramarosziget, (1968) Sighetul Marmaţiei. Evoluția numelui localității: Sighet, Sighetum, Sihota, Sighetul-Maramurăşului, Sighetul Marmației. Denumire uzuală în prezent (alta decât cea oficială): Sighetu Marmației (forma nearticulată este utilizată atât de localnici, cât și de autorități).

Soluții etimologice. Dintre toate oiconimele din județul Maramureş, cele mai multe intervenţii etimologice le-a avut fosta reşedinţă voievodală şi capitală a comitatului: Sighetul Marmaţiei. Exegeţii au pledat fie pentru originea maghiară a toponimului Sighet, fie pentru originea dacică.

Drăganu, în recenzia (apărutăîn Dacoromania) la lucrarea lui Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului (1925), este primul exeget care susţine că oiconimul Sighetprovine din magh. sziget, cu sensul de “insulă”. Opinia este reluată ulterior de Vasile Bogrea. Dermer şi Marin (1935) aduc argumente suplimentare pentru susținătorii acestei direcții: “Sighetul, a cărui traducere românească înseamnă «insulă», e de fapt înconjurat din toate părţile de apă. La sud-est curge pârâul Ronişoara, la nord Tisa, la sud Iza, la vest Iza şi Tisa, care se unesc la podul de la Ciarda, în marginea de apus a oraşului”. În Istoria Maramureşului, Alexandru Filipaşcu (1940) sugerează acelaşi etimon maghiar: “Până în secolul al XIV-lea servea de loc de adunări şi de târguri, din care cauză rutenii au numit-o Sihot. Ungurii, profitând de aspectul de insulă a Sighetului, fiind situat la confluenţa Izei cu Tisa şi a Ronişoarei cu Iza, i-au dat numele Sighet, nume pe care l-au păstrat până azi”. Iorgu Iordan, în Toponimia românească (1963) susţine că Sighet este sinonim pentru ostrov şi provine din magh. sziget “insulă”. Alexandru Graur (1972) confirmă etimologia: “În ungurește, insulă se zice sziget, de unde numele de localitate Sighet”. Arheologul băimărean Carol Kacsó (2006) afirmă şi el că “numele localităţii este, evident, de origine maghiară, la fel ca şi ale altor câteva aşezări maramureşene, precum Ieud, Şieu, Şugătag, Virişmort, Sarasău, şi ilustrează poziţia sa între mai multe ape”. Acestora li se alătură și T. Ivanciuc (2016), care susține că numele orașului provine “din maghiarul sziget, nume dat de cei care l-au înființat, la finele secolului XIII; iar cei care afirmă că la Sighet n-a fost niciodată o insulă, greșesc”. La fel și P. Bilțiu (2013): etimonul provine din magh. sziget  “insulă”, cu argumentul că “Sighetul este un oraș insular așezat între două ape”. În sprijinul adepţilor acestei ipoteze se poate nota numele topic bănăţean Sighet “şes arabil între meandrele râului Aranca, în localitatea Sânnicolau Mare, jud. Timiş”, a cărui denumire nu poate proveni decât din magh. sziget “insulă”.

În deceniul şapte al secolului al XX-lea, pe fondul promovării de către autorităţile comuniste a unui curent naţionalist, apar primele luări de poziţie față de originea maghiară a termenului și derivarea dintr-un presupus cuvânt autohton: “Apropierea de magh. sziget «insulă» (propusă de maghiari şi preluată de cercetătorii români Bogrea, N. Drăganu, I. Iordan etc.) pare să fie o simplă etimologie populară”, susţine filologul Dimitrie Macrea. Numele Sighet ar proveni “de la cuvântul dacic zeget-zegetusa «cetate, fortificaţie», cuvânt pe care, după părerea noastră, îl regăsim în a doua parte a numelui Sarmizegetusa”. Pe aceiași poziție se situează și N. Roșca: “Ipoteza că toponimul Sighet ar veni de la cuvântul maghiar sziget «insulă» nu rezistă unei analize științifice. Numai asemănarea complexului sonor dintre toponimul românesc Sighet și apelativul maghiar sziget «insulă» nu ne dă dreptul să susținem că unul din acești termeni este provenit din celălalt”. Autorul mai susține că sensul «insulă»  nu corespunde toponimului Sighet: “Nu corespunde realității, naturii locului; la Sighet nu există nici o insulă”. În consecință, în opinia lui Roșca, “toponimul Sighet este de origine dacică și provine de la cuvântul dacic zeget, care înseamnă fortificație”. Ipoteza a fost propusă și de Mihai Marina (1976), într-un articol publicat în revista Magazin istoric: “Toponimul are origine dacică: particula zeget are înţeles de cetate, localitate, fortificaţie. Dacicul zeget – poate Zegethes – a devenit medievalul Zigheth”. M. Marina respinge ipoteza originii maghiare a toponimului Sighet: “Oraşul nu are şi nu a avut niciodată înfăţişarea unei insule, nefiind înconjurat de ape”. Mihai Dăncuș, fostul director al Muzeului sighetean, a aderat la această direcție: “Numele orașului vine de la rădăcina Zeget – aparținând fondului de substrat traco-dacic al limbii române și care înseamnă «cetate». Așezare umană străveche, cu vestigii din epoci îndepărtate, orașul apare consemnat în documente la 1326. Dealul Cetății – Solovanul, cu o cetate în incinta căreia se află vestigii datând încă din perioada traco-dacilor, stă pavăză așezării”. T. Ivanciuc (2016) demontează acest argument: “Nu există nici o dovadă că la Sighet al exista urmele unei cetăți dacice, deci nu se poate susține că urmele așezării provine din traco-dacicul zeget-zegethis, ca «fortificație»“.

Referitor la originea dacică a oiconimului, există un impediment important: nu se poate certifica faptul că termenul zeget sau zegetusa ar proveni din substratul limbii române și ar avea sensul de “cetate, fortificaţie”, așa cum susțin unii exegeți, dacă luăm în considerare metoda de determinare a potențialilor termeni de origine geto-dacică prin raportarea cuvintelor românești la lexical albanez.

Improbabilă ipoteza că oiconimul ar fi de origine latină: “Apelativul siget, seget nu este un împrumut, ci o moştenire din limba latină; etimonul lui Sighet ar fi seges, segetis, care a avut sensul de «semănături, recoltă, câmp cu semănături», sens care s-ar fi păstrat până astăzi în graiul maramureşean, în expresia mă duc la Sighet = mă duc după grâu”. N. Roșca (2004) amendează ipoteza: “Un cuvânt comun, sighet, cu sensul «câmp cu semănături, grânar», în graiul maramureșean nu există. (…) Deci ideea originii latine a toponimului nu se poate susține cu argumente sigure”. Cu toate acestea, ideea a prins, astfel încât, câţiva ani mai târziu, geograful Grigore Posea (1980) scrie într-o lucrare despre judeţul Maramureş: “Se pare că însuşi numele Sighet derivă de la zeget “cetate, fortificaţie” (se întâlneşte şi în componenţa denumirii Sarmizegetusa), sau de la lat. seges = semănătură, recoltă”.

Din anul 1968, denumirii Sighet i s-a adăugat determinantul Marmaţiei, în condițiile în care, în perioada interbelică, localitatea este numită frecvent Sighetul Maramureșului. Istoricul Alexandru Filipașcu solicitase, încă în anul 1940, îndepărtarea totală a termenului de Sighet și înlocuirea lui cu Marmația: “Ar fi de dorit să se revină cât mai degrabă la vechea numire [Marmația, n.n.], în locul Sighetului, de rezonanță și proveniență străină”. Iar Filipașcu avea dreptate: oiconimul Sighet este o adaptare fonetică a apelativului maghiar sziget  (cu sensul extins de “teren înconjurat de ape”), situație întâlnită și în cazul altor oiconime din județul Maramureș. Autoritățile comuniste au acceptat în cele din urmă un compromis, dându-i numele de Sighetul Marmației, după modelul Sighetul Silvaniei (jud. Sălaj).

(Mai multe detalii, în lucrarea “Dicționar etimologic al localităților din județul Maramureș”, Dorin Ștef, editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2023).