OMAGIU. La despărțirea de Carmen Dărăbuș…
Atunci când pleacă cineva din cercul de apropiați, simt cum o parte din mine pleacă înspre locul în care a pornit persoana respectivă. Prima experiență de acest fel am simțit-o la trecerea la Domnul a unei străbunici cu mulți ani în urmă. Era vară. O zăpușeală de nedescris. Mă înghionteam cu alți verișori neînțelegând mare lucru din slujba ținută în curtea casei. Lume multă (aproape tot satul), fiind străbunica o persoană tare îndrăgită de toți, iar cei prezenți erau îmbrăcați în negru – o imagine care pe atunci nu îmi spunea mai nimic, neputând încă să o înțeleg, cu toate că viața are grijă, prin măcinarea anilor, să o prezinte pe îndelete. Știam, totuși, cumva, în străfundul sufletului, că nu va mai fi la fel ca înainte atunci când voi ajunge „la bunici”, iar străbunica nu mă va aștepta în poartă cu chipul atins de vremuri, blând, așa cum îi șade bine oricărui om în etate.
Timpul a trecut și lucrurile au început să prindă sens (atât cât se poate în fața vieții și cu atât mai puțin în fața morții), să înțeleg altfel cuvintele din slujba înmormântării („acolo unde nu este întristare, nici suspinare, ci viață fără de sfârșit”). Este ceva misterios în faptul trăirii și mereu va rămâne așa (doar prin ocheada credinței se intuiesc mai multele necuprinse cu mintea), însă atunci când se întâlnește viața cu moartea apare un scurt-circuit al zăpăcelii zilnice, al multor tumulturi ce nu contenesc să apară pentru a „distruge liniștea care oricum nu exista”, vorba poetului. Și pe deasupra mai există această frică aproape constantă de moarte, de necunoscutul de după evenimentul morții, care, din nou, poate fi cuprinsă în darul credinței, a faptului că Isus Hristos este „calea, adevărul și viața”. Anume, pentru un creștin, evenimentul morții – un paradox pentru cel care nu crede – este citit prin prisma trecerii, a întâlnirii cu Cel Preaînalt.
O anume trecere spre cele veșnice prin credință a fost și plecarea recentă a doamnei Carmen Dărăbuș. Îmi amintesc cu bucurie de momentele în care am avut prilejul să o cunosc mai bine: în calitate de profesoară, iar ulterior într-o amiciție spirituală. Valorile trăite în timpul vieții sunt cele care devin bun comun și memorie de păstrat. Din fiecare se topește o bucată de sine, odată cu plecarea unei persoane dragi, și alte bucăți așteaptă trăirea și plecarea. Este taina și vocația creștinului: pe cale înspre, în arta unui aici care devine continuu acolo.
Pr. George NICOARĂ
