OPINIA LUI ȚIBULEAC. Guvernul celor 169. Unde sunt cele 233 de voturi?
România se află în fața unui experiment politic care trebuie privit fără isterie, dar și fără menajamente. Siegfried Mureșan încearcă să construiască un guvern sprijinit de PNL, USR și UDMR, trei partide care însumează aproximativ 169 de parlamentari. Pentru învestirea Guvernului sunt necesare 233 de voturi. Așadar, întrebarea esențială nu este dacă Mureșan este „omul Bruxelles-ului”, nici dacă AUR merită sau nu ministere. Întrebarea este mult mai simplă: unde sunt celelalte 64 de voturi și ce se negociază pentru obținerea lor?
Constituțional, nu există nicio regulă potrivit căreia un partid trebuie să primească ministere proporțional cu rezultatul electoral. AUR poate avea o reprezentare parlamentară importantă și zero miniștri. PNL, USR și UDMR au dreptul să refuze o coaliție cu AUR sau cu orice alt partid. Dar 169 nu înseamnă 233. Dacă excluzi unele partide, refuzi alianța cu altele și totuși vrei să guvernezi, trebuie să explici transparent cine îți oferă majoritatea. Cine sunt cei 64 și ce primesc politic în schimb?
Aici apare adevărata problemă. România riscă să aibă un guvern PNL–USR–UDMR la vedere și o altă majoritate în spatele lui. Dacă voturile decisive vin de la un partid care nu intră oficial în Guvern, cine conduce în realitate? Cei care ocupă ministerele sau și cei care pot decide, prin voturile lor, dacă Guvernul trăiește sau cade? Unii ar putea guverna, alții i-ar putea ține la putere, iar când lucrurile merg prost fiecare ar putea arăta spre celălalt. Aceasta nu este neapărat o problemă de constituționalitate. Este o problemă de responsabilitate și transparență politică.
Mai există o contradicție. După luni de criză, negocieri și promisiuni de schimbare, o parte importantă a vechiului establishment politic și guvernamental rămâne în circuit. Cetățeanul are atunci dreptul la o întrebare elementară: dacă după o asemenea criză ajungem în mare parte la aceleași partide, aceleași figuri și aceleași centre de putere, ce anume s-a schimbat? Un guvern nu devine „nou” prin schimbarea premierului și redistribuirea fotoliilor.
Nici Bruxelles-ul nu trebuie transformat într-o explicație universală. Nu există dovezi publice suficiente pentru a afirma că instituțiile europene dictează componența Guvernului României. Există însă o întrebare legitimă despre influență: cât de mult ajung constrângerile europene, financiare și geopolitice să restrângă opțiunile politice interne? Dacă Bruxelles-ul solicită o reformă sau condiționează fonduri, documentele trebuie arătate. Dacă partidele românești decid să excludă un adversar de la guvernare, responsabilitatea le aparține lor. Nu trebuie să dăm vina pe Bruxelles pentru decizii luate la București.
Nici problema UDMR nu trebuie împinsă într-o direcție etnică. Un român de etnie maghiară are același drept de a conduce Ministerul Culturii ca orice alt cetățean român. Întrebarea relevantă este politică: cum ajunge un partid cu aproximativ 6% din voturi să obțină trei ministere și ce negociere justifică această pondere? Dacă răspunsul este negocierea parlamentară, atunci negocierea trebuie explicată public.
La fel trebuie discutat și „cordonul sanitar”. Partidele au dreptul să refuze colaborarea cu AUR. Dar izolarea unui partid susținut de o parte importantă a electoratului are consecințe. Dacă alegătorului i se spune repetat că votul său produce reprezentare parlamentară, dar partidul ales trebuie ținut în afara oricărei formule de guvernare, sistemul riscă să nu reducă radicalizarea, ci să o alimenteze. Partidele antisistem nu sunt învinse prin dispreț față de alegătorii lor, ci printr-o guvernare mai bună decât alternativa pe care acestea o oferă.
Siegfried Mureșan are dreptul constituțional să încerce să formeze o majoritate. Parlamentul are dreptul să-l învestească sau să-l respingă. Tocmai de aceea comparațiile cu Putin, Maduro sau o „lovitură de stat” sunt inutile și slăbesc critica. Aritmetica este suficientă: 169 nu înseamnă 233.
Dacă Mureșan obține 233 de voturi, Guvernul său poate fi învestit. Dar cetățenii au dreptul să știe cine furnizează diferența, în baza cărui acord și cu ce concesii politice. Dacă PSD sau alte grupuri parlamentare oferă voturile decisive, să o spună și să și le asume. Democrația presupune nu doar voturi, ci și trasabilitatea puterii: cetățeanul trebuie să poată afla cine a instalat un guvern și cine îl menține în funcție.
Iar dacă cele 233 de voturi nu există, atunci trebuie discutată serios întoarcerea la electorat. Alegerile anticipate nu garantează un rezultat mai comod și nici o majoritate mai clară. Dar acesta este tocmai sensul democrației: nu garantează rezultatul dorit de partide, de establishment, de Bruxelles sau de piețe; garantează dreptul cetățeanului de a decide.
De aceea, Siegfried Mureșan nu trebuie demonizat. Trebuie să răspundă la câteva întrebări simple: Unde sunt cele 233 de voturi? Cine oferă cele 64 care lipsesc? Ce primește în schimb? Cine va controla majoritatea și cine va răspunde dacă Guvernul eșuează?
Nu avem nevoie de teorii ale conspirației. Avem nevoie de transparență. 169 pot propune. 233 trebuie să învestească. Iar între 169 și 233 se află astăzi adevărata problemă politică: cine va guverna România și în numele cui?
Farmacist Gheorghiță Țibuleac
