OPINIA LUI ȚIBULEAC. „Prin noi înșine”, episodul 3. România și tentația de a repeta aceeași greșeală

Trăim o tragedie economică. Și spun „tragedie” nu pentru că România ar fi astăzi o țară ruinată, ci pentru că riscăm să repetăm, cu o încăpățânare aproape neverosimilă, una dintre marile noastre greșeli istorice: iluzia că ne putem dezvolta izolându-ne de capitalul, tehnologia și piețele lumii occidentale. Am mai încercat. Și nu o dată.

Primul episod: „Prin noi înșine”

După Marea Unire, România avea o problemă uriașă: trebuia să transforme un stat predominant rural și sărac într-o economie modernă.

Liberalii au venit cu doctrina devenită celebră: „Prin noi înșine”. Ideea avea o logică politică și națională: capitalul românesc trebuia încurajat, iar economia nu trebuia lăsată să ajungă dependentă de interese străine.

Problema este că patriotismul economic nu poate crea prin decret capitalul pe care o economie nu îl are.

Industrializarea serioasă cere bani. Cere tehnologie. Cere infrastructură, know-how, piețe și investiții pe termen lung. România interbelică dispunea de toate acestea într-o măsură insuficientă.

Iar rezultatul nu a fost miracolul economic promis. România a rămas până la sfârșitul perioadei interbelice o țară predominant agrară, cu o populație rurală enormă și cu diferențe uriașe față de economiile industrializate ale Europei.

Asta nu înseamnă că întreaga perioadă interbelică poate fi redusă la un eșec și nici că doctrina „Prin noi înșine” explică singură problemele României. Au existat modernizare, industrie și investiții, iar Marea Criză a lovit întreaga lume.

Dar lecția esențială rămâne: nu poți recupera un decalaj enorm de dezvoltare numai din resurse interne atunci când tocmai lipsa capitalului și a tehnologiei reprezintă o parte din acel decalaj.

 Episodul doi: Ceaușescu descoperă independența economică absolută

Comunismul românesc oferă o versiune mult mai brutală a aceleiași povești. România s-a industrializat accelerat, iar o parte importantă a modernizării tehnologice din anumite ramuri a fost făcută inclusiv cu echipamente, licențe, credite și tehnologie occidentală.

Regimul înțelesese un lucru elementar: dacă vrei să recuperezi rapid un decalaj tehnologic, nu reinventezi singur fiecare utilaj. Cumperi tehnologie de acolo unde există.

Apoi Ceaușescu a tras concluzia greșită.

După criza datoriei externe, obiectivul a devenit rambursarea accelerată a acesteia și reducerea drastică a dependenței externe. Pentru a obține valuta necesară au fost forțate exporturile și comprimate importurile și consumul intern.

Românii au plătit factura. Anii ’80 au însemnat penurie, raționalizare, frig, investiții tot mai ineficiente și o economie care rămânea tehnologic în urmă. În 1989 România aproape își lichidase datoria externă. Fantastic succes contabil.

Numai că o țară nu există pentru ca bilanțul statului să arate frumos. Există pentru oamenii care trăiesc în ea.

Poți avea datorie foarte mică și, simultan, cetățeni foarte săraci.

Și acum vrem episodul trei?

După 1989, și mai ales după integrarea euro-atlantică și aderarea la Uniunea Europeană, România a ales direcția opusă.

Capital străin. Investiții directe. Tehnologie. Multinaționale. Acces la piața europeană. Fonduri europene. Lanțuri internaționale de producție.

Modelul acesta are probleme reale. Profiturile pot pleca din țară. Unele companii optimizează fiscal. Capitalul autohton este încă insuficient. România produce prea puțină valoare adăugată în anumite sectoare și importă prea mult din ceea ce ar putea produce competitiv aici. Statul se împrumută scump, deficitul este o vulnerabilitate, iar dependența de capital extern nu trebuie confundată cu o strategie economică completă.

Toate acestea merită discutate.

Dar de aici până la concluzia „jos străinii, jos globaliștii, ne descurcăm singuri” este o prăpastie.

Capitalul nu are sentimente. Merge acolo unde găsește randament, stabilitate și reguli cât de cât previzibile.

Dacă România transmite că investițiile străine sunt suspecte, că regulile pot fi schimbate peste noapte, că integrarea europeană este o povară și că succesul economic poate fi obținut printr-un soi de autarhie patriotică, banii nu vor rămâne aici din respect pentru tricolor. Vor merge în altă parte.

Suveranitatea economică adevărată nu înseamnă izolare

Aici este, de fapt, confuzia fundamentală. O țară puternică economic nu este o țară fără capital străin. Este o țară capabilă să folosească acel capital pentru propria dezvoltare.

Polonia nu devine mai puțin poloneză pentru că atrage investiții internaționale. Cehia nu și-a pierdut suveranitatea pentru că fabricile sale sunt integrate în lanțurile industriale germane. Irlanda nu a devenit colonie pentru că a construit un model economic bazat masiv pe investiții străine.

Întrebarea inteligentă nu este: „Cum îi ținem pe străini afară?”

Întrebarea este: „Cum facem ca banii, tehnologia și companiile care vin aici să lase în urma lor o Românie mai bogată?”

Asta înseamnă infrastructură. Educație. Cercetare. Furnizori românești. Capital autohton. Piețe de capital funcționale. Instituții previzibile. Energie competitivă. Antreprenori capabili să crească de la o firmă cu 20 de angajați la una cu 20.000.

Nu alegerea absurdă între „multinaționale” și „patrioți”. Avem nevoie de amândouă.

România nu este suficient de bogată ca să-și permită experimente economice romantice

Problema României nu este că suntem prea conectați la economia occidentală. Problema este că nu am profitat încă suficient de această conectare.

Nu avem suficient capital românesc. Nu avem suficiente companii românești mari. Nu transformăm suficientă cercetare în produse. Nu urcăm suficient de repede în lanțurile de valoare. Statul cheltuiește adesea prost și se împrumută prea mult pentru consum în loc să construiască suficientă capacitate productivă.

Aici trebuie dusă lupta. Nu împotriva capitalului, ci pentru acumularea de capital. Nu împotriva investițiilor străine, ci pentru investiții străine mai sofisticate și pentru dezvoltarea, în paralel, a companiilor românești. Nu împotriva globalizării, ci pentru o poziție mai bună a României în interiorul economiei globale. Nu pentru dependență. Dar nici pentru autarhie.

Am mai văzut filmul acesta

România are o tentație istorică stranie. Când lucrurile încep să meargă prost, apare cineva care explică faptul că problema fundamentală sunt străinii și că soluția este să ne întoarcem spre noi înșine.

Sună extraordinar într-un discurs.

Economic, întrebarea rămâne însă nemiloasă: Cu ce bani? Cu ce tehnologie? Cu ce productivitate? Pe ce piețe?

Nu există dezvoltare economică prin slogan. Există capital, muncă, tehnologie, educație, instituții și productivitate.

România are astăzi ceva ce generațiile anterioare ar fi considerat aproape incredibil: acces direct la una dintre cele mai bogate piețe ale lumii, libertatea circulației capitalului, miliarde de euro disponibile pentru investiții și posibilitatea de a importa instantaneu tehnologie și know-how.

Răspunsul rațional nu este să ridicăm podul și să strigăm „Prin noi înșine!”.

Răspunsul este să folosim această deschidere pentru ca, peste douăzeci de ani, „prin noi înșine” să descrie ceea ce putem produce, finanța și inventa singuri — nu ceea ce ne interzicem să primim de la ceilalți.

Am încercat izolarea de două ori în forme istorice foarte diferite. Costurile au fost enorme. Poate că a treia oară am putea încerca ceva cu adevărat revoluționar pentru politica românească: să învățăm din primele două.

GHEORGHIȚĂ ȚIBULEAC