OPINIA LUI ȚIBULEAC. Statul de drept nu înseamnă supunerea cetățeanului în fața statului
Violența naște violență. Iar una dintre cele mai periculoase forme de violență într-o democrație este abuzul de putere — sau chiar percepția, rămasă fără răspuns convingător, că instituțiile statului pot face orice fără să dea socoteală cetățeanului. România are nevoie, înainte de orice, de stat de drept. Dar să lămurim ce înseamnă acest lucru: statul de drept nu înseamnă că cetățeanul trebuie să se supună necondiționat statului. Înseamnă că și statul se supune legii. Mai ales statul.
Legea nu este făcută numai pentru omul care muncește, plătește taxe și poate fi amendat dacă greșește. Legea îi obligă și pe cei care guvernează, pe parlamentari, pe miniștri și toate instituțiile care exercită puterea publică. Într-un stat de drept, puterea nu poate avea mai multe drepturi decât îi conferă Constituția și legea. De aici trebuie să înceapă orice discuție despre actuala furie din societatea românească.
Când statul mărește taxele și impozitele, intră direct în viața economică a cetățeanului. Poate avea argumente bugetare pentru a face acest lucru, dar are și obligația de a demonstra că sacrificiul este distribuit echitabil și că, înainte de a cere mai mult de la contribuabil, a făcut tot ceea ce îi stă în putere pentru a reduce risipa, privilegiile și ineficiența propriului aparat. Statul de drept nu este doar despre obligațiile cetățeanului față de stat. Este și despre limitele statului în raport cu cetățeanul.
Problema devine incomparabil mai gravă atunci când ajungem la vot. Anularea procesului electoral prezidențial a produs o ruptură uriașă de încredere între o parte a societății și instituțiile statului. Indiferent cine era candidatul preferat și indiferent ce credem despre așa-numita mișcare suveranistă, întrebarea fundamentală trebuie să rămână una juridică: a acționat statul în limitele legii? Aceasta nu este o întrebare extremistă. Este însăși întrebarea pe care se întemeiază statul de drept.
Dacă există controverse privind raportul dintre decizia CCR, Constituție și prevederile Legii nr. 370/2004, inclusiv art. 52 alin. (2), ele trebuie discutate deschis și riguros. Dacă autoritățile susțin că anularea întregului proces electoral a fost legală și indispensabilă pentru protejarea ordinii constituționale, atunci trebuie să poată demonstra acest lucru juridic și factual, într-o manieră care să reziste celui mai sever control public. Nu este suficient să spui: „A decis CCR”. Într-un stat de drept, autoritatea unei instituții nu elimină dreptul societății de a-i analiza și critica deciziile. Dimpotrivă, cu cât puterea unei instituții este mai mare, cu atât exigența motivării, transparenței și respectării limitelor constituționale trebuie să fie mai mare.
Votul nu este o concesie făcută cetățeanului de către stat. Este unul dintre fundamentele legitimității statului democratic. De aceea, orice intervenție care ajunge să lipsească de efect voturile exprimate de milioane de cetățeni reprezintă una dintre cele mai grave decizii pe care o instituție a statului le poate lua. Tocmai din acest motiv, o asemenea decizie trebuie să beneficieze de cea mai solidă justificare juridică și factuală posibilă. Altfel, apare întrebarea devastatoare pentru orice democrație: dacă statul îi cere cetățeanului să respecte legea, cine obligă statul să respecte legea?
Răspunsul trebuie să fie: Constituția, legea, separația puterilor, controlul instituțional și, în ultimă instanță, cetățeanul suveran. Nu partidul, nu Guvernul, nu un lider politic și nici rațiunea de stat invocată fără limite. Acesta este motivul pentru care actuala furie socială nu poate fi redusă comod la „extremism”.
Da, există politicieni radicali și lideri autointitulați suveraniști care încearcă să exploateze furia oamenilor. Există manipulare și propagandă. Există personaje care ar transforma orice nemulțumire într-o armă electorală. Dar existența manipulatorilor nu înseamnă că nemulțumirea celor manipulați este imaginară. Poți respinge extremismul și să ceri respectarea Constituției. Poți detesta propaganda și să întrebi dacă instituțiile statului au respectat legea. Poți condamna violența și să consideri că puterea politică a devenit arogantă. Poți fi european, democrat și moderat și, în același timp, să ceri explicații CCR, Guvernului, Parlamentului și oricărei alte instituții care exercită putere în numele tău. Aceasta este democrația.
Pericolul apare atunci când puterea începe să considere orice contestare drept atac asupra statului. Statul nu este Guvernul. Statul nu este CCR. Statul nu este un partid. România nu aparține instituțiilor sale. Instituțiile aparțin ordinii constituționale create pentru a servi cetățeanul. Iar statul de drept nu poate fi apărat încălcând principiile statului de drept. Nu poate fi apărat prin aroganță, prin frică sau prin transformarea aparatului de forță într-un răspuns la nemulțumirea socială.
Poliția, Jandarmeria, serviciile de informații și celelalte structuri ale statului sunt necesare într-o democrație. Dar ele există pentru protejarea ordinii constituționale și a drepturilor cetățenilor, nu pentru protejarea unei clase politice împotriva propriilor cetățeni. Istoria României ne oferă aici un avertisment imposibil de ignorat. Regimul comunist dispunea de Securitate, Miliție, cenzură și un aparat represiv incomparabil mai brutal decât instituțiile României democratice de astăzi. Și totuși a căzut. România actuală nu este România comunistă și orice asemenea echivalare ar fi falsă. Dar lecția istorică rămâne valabilă: forța statului nu poate înlocui legitimitatea statului.
Legitimitatea nu se obține numai prin existența instituțiilor. Se câștigă prin respectarea regulilor chiar și atunci când regulile sunt incomode pentru cei aflați la putere. Cât pot suporta oamenii care muncesc cinstit, plătesc taxe tot mai mari și privesc cum prețurile le erodează veniturile? Creangă spunea că „foamea dă de-a dreptul”. Această constatare nu justifică violența. Violența politică și violența de stradă trebuie respinse fără echivoc. Nimeni nu are dreptul să lovească, să incendieze sau să distrugă în numele nemulțumirii politice. Dar responsabilitatea nu se termină aici. Puterea are obligația să înțeleagă cauzele furiei înainte ca furia să devină imposibil de controlat.
Nu transformați nemulțumirea în extremism prin simpla etichetare a celor nemulțumiți. Nu confundați critica instituțiilor cu atacul împotriva statului. Nu cereți încredere prin decret și, mai ales, nu cereți cetățeanului un respect pentru lege pe care statul însuși nu este capabil să îl demonstreze în fiecare dintre acțiunile sale. Pentru că aceasta este esența statului de drept: nimeni nu este deasupra legii. Nici cetățeanul, nici politicianul, nici Guvernul, nici măcar instituțiile chemate să apere Constituția.
România nu are nevoie de mai multă forță, ci de mai multă lege. Nu are nevoie de cetățeni mai supuși, ci de instituții mai responsabile. Nu are nevoie să reducă la tăcere furia, ci să înlăture cauzele care au produs-o. Pentru că atunci când încrederea în lege dispare, începe să dispară și autoritatea morală a statului. Iar când cetățeanul ajunge să creadă că legea este obligatorie numai pentru el, în timp ce puterea își poate stabili singură limitele, problema nu mai este doar una politică. Este o criză a statului de drept.
GHEORGHIȚĂ ȚIBULEAC
